Domnul Dumnezeu, pe lângă darurile de mare preț făcute nouă tuturor, se numără și Sfânta Taină a Pocăinței sau Mărturisirea păcatelor săvârșite, de către fiecare dintre noi.
Știm, că atunci când noi păcătuim, încălcând sfintele porunci ale lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne părăsește, iar noi rămânem săraci, goi de harul lui Dumnezeu și plini de multă frică.
Atunci când protopărintele nostru, strămoșul Adam a păcătuit, l-a întrebat Dumnezeu:
– “Adame, unde ești? “ (Facere 3, 9), el a răspuns:
– “Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol și m-am ascuns“ (Facere 3, 10), fără să-și mărturisească vina pe care o are, dând vina pe Eva:
– “Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, mi-a dat din pom și am mâncat“ (Facere 3, 12). Iată că Adam în loc să-și recunoască vina personală, a pus-o în cârca Evei. Trebuia să fie cel puțin delicat cu consoarta sa din paradis!
Când Dumnezeu întreabă pe femeie (așa i-a zis la început):
– “Ce ai făcut?“, (Facere 3, 13) ea răspunde:
– “Șarpele m-a amăgit și am mâncat din pom“ (Facere 3, 13). A ascultat pe Adam și nu a recunoscut păcatul personal, dând vina pe șarpele ispititor.
După acest episod din Eden, Dumnezeu dă canoane strașnice celor care au încălcat legea dumnezeiască, zicând șarpelui – luându-i în ordinea ispitirii și păcătuirii:
– “Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat ești între toate viețuitoarele de pe câmp; în toate zilele vieții tale să te târăști pe pântece și să mănânci țărână“ (Facere 3, 14). Șarpele a tăcut mâlc, primindu-și pedeapsa pentru totdeauna. A urmat canonul pentru Eva:
– “Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște prunci; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni“ (Facere 3, 16). Greu canon! De atunci toate femeile din lume, cu mici excepții, se supun și împlinesc porunca Domnului Dumnezeu, spre iertarea păcatelor și mântuire. Nici Eva nu a protestat că ar fi prea greu canonul orânduit de Dumnezeu.
Cu înfricoșare, Adam, la rândul lui, cu nodul în gât – se pare că de atunci îl are – ascultă canonul rostit de Dumnezeu:
– “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și pentru că ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului. În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce“ (Facere 3, 17-19).
După cum vedem, Eva, dar nici Adam, nu și-au recunoscut păcatul în fața lui Dumnezeu, nu s-au căit de încălcarea poruncii, dar nu și-au cerut nici iertare. În sinea lor, însă, au consimțit primirea pedepsei ca drept răsplată pentru păcatul neascultării. Chiar dacă unora dintre noi le vine ispita întrebărilor, hotărârea lui Dumnezeu a căzut ca fulgerul și a rămas neclintită. Făcuse doar pe om, după chipul și asemănarea Sa și l-a tratat în consecință.
De atunci, Dumnezeu ne cere mărturisirea păcatelor săvârșite (Levitic 5, 5): “Își vor mărturisi fărădelegile lor și fărădelegile părinților lor, călcările de lege pe care le-au săvârșit față de Mine și împotrivirea cu care mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora și Eu m-am împotrivit lor“ (Levitic, 26,40).
Mărturisirea trebuie să fie făcută în mod desăvârșit (Psalmul 31, 5; 50, 3; Ieremia 3, 25), înaintea lui Dumnezeu, a urmașilor Sfinților Apostoli, preoții și arhiereii, cu sinceritate și înfrângerea inimii, părăsirea de păcate, hotărârea de a nu mai săvârși alte abateri de la legea hotărâtă de Dumnezeu.
Inima noastră se umple de bucuria iertării când ascultăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur: “Ești păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică cu gând de pocăință! Ai păcătuit? Spune lui Dumnezeu: Am păcătuit!
Ce oboseală, ce greutate, ce osteneală ca să spui acest cuvânt: am păcătuit? Nici una! Dacă spui tu însuți că ai păcătuit, nu vei avea acuzator pe diavol. Ia-o înaintea diavolului! Răpește-i dregătoria lui! Că dregătoria lui este de a acuza. Pentru ce nu i-o iei înainte? Pentru ce nu-ți spui păcatul? Ai păcătuit? Intră în biserică și spune lui Dumnezeu: am păcătuit! Nu-ți cer nimic altceva decât aceasta. Dumnezeiasca Scriptură zice: Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Spune păcatul ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru aceasta nici de oboseală, nici de șiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer față de păcat și spune: am păcătuit!” (Sfântul Ioan Hrisostom, Omiliile despre pocăință, Omilia întâi, pag. 28)
Ca supremă încurajare, Sfântul Ioan Hrisostom ne spune că, dacă am cădea de mii de ori în păcate, de mii de ori să ne spovedim pentru că nu este un alt lucru mai rău ca deznădăjduirea și asta o spune nu pentru a da voie oamenilor să păcătuiască, ci pentru a atrage pe păcătoși la sfânta pocăință. Îndemnurile sale sunt atât de stăruitoare încât trebuie să luăm curaj: “Vă rog, vă îndemn și vă conjur să mărturisiți cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Așa deschide conștiința ta înaintea lui Dumnezeu, arată-i lui rănile tale și cere de la dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca, și tu dacă ai vrea să le faci către Dânsul, El totuși știe totul. Spune-le dar, pentru ca aceasta să-ți folosească, spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi de ele, să te duci de acolo curățit și să scapi de scaunul cel înfricoșat al judecății” (Sfântul Ioan Hrisostom, Cuvânt la Duminica Vameșului și a Fariseului, în volumul Omilii la Postul Mare, pag. 27).
Dacă noi nu izgonim din mintea noastră gândurile păcătoase, dacă nu nimicim sămânța păcatului din inima noastră și nu scoatem din toate simțurile noastre dorul de a ne îndulci cu păcatele imaginate sau săvârșite adesea, și nu le mărturisim integral, scoase din rădăcină, ele vor năvăli asupra noastră cu mai mare putere.
Mărturisirea păcatelor către Dumnezeu și preotul duhovnic, ales de noi cu mare grijă, ca fiind sfetnic minunat, se face ori de câte ori simțim nevoie, în orice zi și oră a anului. Dar mai cu precădere, pregătirea pentru o bună mărturisire sau spovedanie se face în cuprinsul posturilor de peste an. Sfântul Ioan Hrisostom ne învață: “Având dar, iubiților, în ajutor postul de față, să ne grăbim cu toții să ne mărturisim păcatele, să ne depărtăm de orice rău și să facem orice faptă bună. Așa ne învață fericitul profet David, zicând: Ferește-te de rău și fă binele” (Psalm 36, 27).
Sârguința și râvna, precum și curajul de a ne apropia de Dumnezeu, cu toată responsabilitatea plină de conștiința trează, arătându-i Lui, fără grăbire, rănile noastre trupești și sufletești: “Cum vom mai putea avea noi parte de cuvânt de apărare, când nu arătăm în toată graba Stăpânului, rănile noastre, ca să primim de la El vindecarea lor? Dacă nu facem asta acum când este post, când gândurile noastre ne sunt mai liniștite, când petrecerile au fost puse pe fugă, apoi când vom mai putea să ne gândim la cele ce-am făcut? De aceea, vă rog ca totdeauna să luăm aminte de noi înșine, să priveghem, toată viața să ne-o cheltuim cu asta, ca, prin străduința noastră, să putem scăpa de chinul acela groaznic și să fim în afara gheenei focului și mai cu seamă acum, cu mai multă sârguință, trebuie făcut lucrul acesta, datorită timpului de post, la care ne-am înjugat trupul și sufletul nostru”.
Să nu uităm, ori de câte ori am păcătuit, să începem grabnic căința noastră sinceră în fața lui Dumnezeu, ascultând cuvântul dumnezeiescului Ioan Hrisostom: “Iubiților, nu vă descurajați pentru aceasta, că deși rănile sunt adânci, totuși nu sunt de nevindecat. De vei ierta, bunăoară, aproapelui greșelile lui, se vor ierta și greșelile tale: De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc (Matei 6, 14). De dai milostenie, ți se vor ierta păcatele, cum zice proorocul: Păcatele tale cu milostenie le răscumpără (Daniel 4, 24), iar de ne vom mărturisi păcatele: Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptățești” (Isaia 43, 26).
Cea mai mare durere este atunci când noi săvârșim felurite păcate și în loc de a ne hotărî să scăpăm de ele, ne luăm cu grijile de toată ziua și amânăm începutul îndreptării. Stăruind așa, mai multă vreme, ne trezim cu o stare periculoasă, numită împietrirea! Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: “Dar după împietrirea ta și după inima ta cea nepocăită îți aduni mânie” (Romani 2, 5).
Noi sperăm în îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, că oricât am păcătui, vom fi iertați pentru că El de aceea este Părintele nostru, ca să ierte! Tocmai pentru aceea Dumnezeu așteaptă cu răbdare ca să ne spunem păcatul, ca să ne ierte, nu ca să ne pedepsească. Nu ca să ne afle păcatele noastre – pentru ce, când El le știe? – ci ca noi să aflăm câtă datorie ne iartă. Dumnezeu vrea ca să cunoaștem măreția harului Său, de care ne-a învrednicit ca să-I mulțumim mereu, ca să fim zăbavnici către păcătuire și mai grabnici către virtute. Iar Dumnezeu, ne spune: “Nu vă silesc să veniți în mijloc de sobor de oameni și să aveți împrejur mulți martori! Spuneți-mi, îndeosebi, numai Mie păcatul, ca să vă vindec buboiul și să vă scap de dureri”, cum ne spune cu nădejdi de încurajare, Sfântul Ioan Hrisostom.
Câtă mângâiere ni se aduce în suflet atunci când preoții și arhiereii Bisericii lui Hristos, citesc în numele Lui, rugăciunile de iertare de păcate! Dar dezlegarea care se dă de către Dumnezeu, prin slujitorii Săi, care se apleacă întru adâncă umilință către Cel ce ne iartă pe toți, cler și popor, deopotrivă?
Brațele părintești ale Ziditorului, a toate cele din ceruri și de pe pământ, ne așteaptă deschise, ca să pășim cu încredere prin Ușile Pocăinței!
Calinic Argeșeanul
