„Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). În Antichitatea păgână, Crucea era un instrument înjositor de tortură. Pentru iudei, un Mesia răstignit era de neconceput, căci „blestemat este cel spânzurat pe lemn” (Deuteronom 21, 23). Pentru romani, răstignirea era pedeapsa sclavilor și a criminalilor, niciodată a cetățenilor imperiului.
Batjocorirea numelui Domnului Iisus a continuat în primele secole, când raportarea păgânilor la creștini a rămas ostilă. Cea mai veche caricatură cunoscută, datată între secolele I–II, „graffito-ul lui Alexamenos”, arată un răstignit cu cap de măgar și inscripția batjocoritoare: „Alexamenos se închină dumnezeului lui”. Ironia aceasta vine dintr-o acuzație falsă, răspândită de unii autori antici, potrivit căreia evreii și, prin extensie, creștinii, ar fi venerat măgarul. Apion, scriitor elenizat ostil iudaismului, a lansat calomnia; Josephus o combate în Împotriva lui Apion, iar Origen amintește în Contra Celsum că filosoful păgân Celsus a repetat-o. Descoperit în 1856 pe zidul unei școli din cadrul palatului imperial de pe Dealul Palatin (Roma) și aflat astăzi la Muzeul Palatin, graffito-ul este o mărturie timpurie atât a existenței creștinismului, cât și a ridiculizării răstignirii. Faptul că era subiect de batjocură arată cât de real și cunoscut era evenimentul istoric al crucificării lui Iisus. Pentru lumea păgână, credința într-un Dumnezeu răstignit era absurdă; totuși, tocmai Crucea va deveni centrul identității creștine, căci „Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii ca să le rușineze pe cele tari” (I Corinteni 1, 27).
Această mărturie veche subliniază încă două lucruri: răstignirea s-a făcut pe cruce, nu pe un stâlp (în opoziție cu teoria iehovistă), și picioarele Celui răstignit erau prinse fiecare separat, nu suprapuse, în acord cu reprezentarea ortodoxă a Răstignirii.
Domnul a ales lemnul cel disprețuit pentru a-l sfinți cu Sângele Său. Amintirea pomului vieții i-a făcut pe oameni să înțeleagă că lemnul poate fi și mijloc de mântuire: lemnul corabiei lui Noe, lemnul cortului adunării și al chivotului Legii. De aceea s-a spus: «Binecuvântat este lemnul care slujește la o trebuință binecuvântată» (Înț. Solomon 14, 7).
Semnul Crucii este atestat foarte timpuriu: Tertulian (sec. II) scrie că creștinii își însemnau fruntea cu semnul Crucii în momentele esențiale ale vieții. Gestul, păstrat până azi, amintește pecetea Botezului, prin care trupul devine templu al Duhului Sfânt (cf. I Corinteni 6, 19). Dacă zidurile bisericilor se împodobesc cu Crucea, cu atât mai mult trupul, ca templu duhovnicesc, trebuie pecetluit cu ea.
Temeiul scripturistic e văzut și în cuvântul din Iezechiel: „însemnează cu litera „tau” pe frunte pe oamenii care gem și plâng pentru mulțimea ticăloșiilor” (Iez. 9, 4). Litera „tau”, din alfabetul grecesc, avea forma unei cruci în chip de T, fiind înțeleasă de Părinții Bisericii ca preînchipuire a semnului Sfintei Cruci.
Crucea rămâne cel mai vizibil semn al urmării lui Hristos. A fi „om al Crucii” înseamnă a integra greutatea în procesul de iluminare lăuntrică. Psihiatrul Viktor Frankl observa că omul poate suporta orice „cum”, dacă are un „de ce”; pentru creștin, acest „de ce” este Hristos Cel Răstignit și Înviat.
Astăzi, mai mult ca niciodată, suferința nu e doar fizică sau psihică, ci și existențială: agitație, consumerism brutal, risipă, tărăgăneală, dependențe.
Hipermarketurile, pline duminică de duminică, în timpul Sfintei Liturghii, par catedrale seculare: altarul e casa de marcat, iar „predica” se rostește prin reclame. Cinematografele 5D oferă iluzia infinitului fantastic, cazinourile promit extaz prin hazard, iar internetul devine „oracol” consultat mai des decât Scrierile Sfinților Părinți. Toate confirmă avertismentul apostolic: „Luați seama cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele” (Efeseni 5, 15–16).
Hristos nu poate fi înțeles în afara Crucii, așa cum nici Crucea nu poate fi despărțită de Hristos. Dacă Îl reducem pe Hristos la un simplu „gânditor”, rămâne un filosof între mulți – un „Socrate al Orientului”. Fără Cruce, El n-ar mai fi „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), ci doar o voce în corul istoriei religiilor. De aceea, Apostolul avertizează: „Să nu facem zadarnică Crucea lui Hristos” (1 Corinteni 1, 17). Zadarnică devine când Îl reducem pe Hristos la un moralist, iar Crucea la obiect de ocară. Împreună însă, Hristos și Crucea sunt inima credinței, paradoxul prin care ocara devine slavă, moartea devine viață, iar „nebunia” devine înțelepciune.
Purtăm cruciuliță? Este ea mărturia credinței vii sau doar accesoriu de moment?
Gândiți-vă la un elev care primește medalie pentru muncă și reușită: dacă altcineva ar purta medalia fără examene și efort, ar fi o minciună și nu ar putea dovedi nimic. Tot așa în sport: centura neagră se obține după ani de antrenament; dacă cineva ar purta-o fără pregătire, ar fi o minciună și nu ar putea dovedi nicio pricepere în competiție. La fel și cu cruciulița: devine dovadă și mărturisire când viața noastră arată că Îl urmăm pe Hristos. Crucea e semnul luptei și al biruinței.
Crucea lui Hristos ne arată că nu trebuie să pozăm în perfecțiune. Putem fi sinceri cu slăbiciunile și luptele noastre, pentru că temelia credinței nu este perfecțiunea noastră, ci Jerfa lui Hristos: «Noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit, pentru iudei sminteală, pentru neamuri nebunie, dar pentru cei chemați, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu» (I Corinteni 1, 23–24).
✒️ Protos. Prof. Vintilă Rafael
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI
Puteți trimite întrebări pe teme de credință la adresa: rafaelvintila@yahoo.com.
