Skip to main content


Cea mai mare greșeală pe care o facem aproape fiecare dintre noi (cine nu o face, să nu-și facă probleme!) este aceea că noi găsim mereu motive de a critica (asta este mai ușor!), dar mai ales de a judeca fără cruțare pe oricine ne vine mânia sau, pur și simplu, din meteahna de a critica și a judeca fără discernământ, cu motiv sau fără motiv, începând cu casnicii noștri și terminând cu ultimul vagabond zdrențăros, cum se mai întâlnesc pe cărările vieții.

 

Rostirea sau vorbirea este ușor de folosit! Avem la noi toate organele care ne ajută. Mai întâi, cuvântul se naște din minte și stă gata să se prăvale peste viața bietului om. Dacă trecem cuvântul izvorât din minte prin baia de iubire a inimii, întru rostire se va ivi un cuvânt bijuterie, tămăduitor, blând, calm, dres cu sare și cu iubirea Duhului Sfânt. Cuvântul care zidește, nu cuvântul care dărâmă și plăsmuiește tot felul de scenarii.

Și apoi, cine ne dă nouă îngăduința ca să judecăm pe unii și pe alții, bine știindu-se că judecata este a Domnului Dumnezeu? Atunci când ne-am slobozit în critici și judecăți, înseamnă că noi ne-am despărțit de noi înșine, de viața noastră lăuntrică și ne-am angajat slugi la diavoli pentru a împrăștia ura și urâciunea, distrugând onoarea celor care poate nu sunt vinovați și care, poate, nu au posibilitatea să se apere de puhoiul urii și focul răutății.

Ca pe vremuri, dacă unii te acuzau verbal sau în scris, erai obligat să demonstrezi că nu ești vinovat. Nu conta dacă ești sau nu vinovat, important era și rămâne și azi, să fii blamat, să fii calomniat, că tot se prinde ceva până la urmă. Până să te mai speli de blamurile aruncate, vremea trece și rămâi cu imaginea pe care ți-au zugrăvit-o cei din apropiere sau de departe, cu gândul de a te exclude din lucrarea în care ești și ați pierde bruma de prețuire adunată în zeci de ani, cu multă trudă.

Iată un episod biblic, grăitor în acest sens: Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Iisus ca să-L asculte. Și Fariseii și Cărturarii cârteau și ziceau: „Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15, 1). Așadar, învățații vremii numeau pe Iisus „Omul acesta”, pe când diavolul, din îndrăcit a zis clar: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te jur în numele lui Dumnezeu să nu mă chinuiești” (Marcu 5, 7).

Iată o mare deosebire, între cărturarii și învățații vremii, care criticau pe Iisus și diavolii care mărturiseau pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt!

Să avem grijă mare de viața noastră lăuntrică!