Cu bucurie mare continuăm cu mărturisirile unor oameni de înaltă și solidă cultură, cum ar fi și Chateaubriand (1768-1848), care scrie: „Tigrul sfâșie prada și apoi doarme; omul ucide, dar după aceasta nu poate dormi. Caută locurile singuratice și tocmai singurătatea îl înspăimântă. În cumpăna nopții vede licăriri amenințătoare…O, conștiință! Să fii tu oare numai o nălucă a închipuirii omenești sau teama de pedepsele oamenilor?
În zadar mă socotesc mai sărac decât sunt! În zadar îmi închipuiesc pe acest străin copleșit de laude și de suferințe. În ciuda viclenelor și zădarnicilor mele socoteli, aud în adâncul sufletului meu un glas care strigă așa de puternic, chiar numai împotriva acestui gând, întemeiat pe o asemenea închipuire, încât nu pot să mă îndoiesc nicio clipă că în om există conștiință!
Este tristă strâmtorarea acelora care sunt nevoiți să tăgăduiască remușcarea conștiinței pentru a tăgădui…existența unui Dumnezeu răsplătitor. Totuși, să nu pierdem din vedere că necredința trecând de orice margine a alergat la această rușinoasă tăgăduire. Și chiar dacă ar fi adevărat că se găsesc oameni destui de nenorociți ca să înăbușe strigătul remușcării, ce ar putea să urmeze din aceasta?
Să nu judecăm pe cel ce are bune membrele trupului său prin omul paralizat, care nu se mai servește de ale sale; crima, ajunsă în cea mai josnică înfățișare a ei, este o otravă care arde conștiința” (Genie du christianisme, partea I, cartea VI, cap. 11, p. 126-127, ediția 1859).
Glasul conștiinței este cel mai autorizat glas din adâncul ființei omenești și nu se scapă de acest glas care strigă mereu și ne atenționează că avem îndatorirea ca să reparăm stricăciunea, nu ca Iuda în disperarea sinuciderii, ci în întoarcerea cu multă căință a lui Petru, cel care s-a lepădat de Hristos de trei ori!
Calinic Argeșeanul
