Când totul era pregătit pentru Sfânta Liturghie, urmând să fiu hirotonit întru preot, Episcopul Teofil, dintr-o simplă ochire a văzut pe o măsuţă un aparat de înregistrare – magnetofonul promis de George Bălan – şi, după obiceiul său, acrit peste măsură, zice în şoaptă, să se audă doar de cei din apropiere:
– Cine a pus povestea asta aici? Scoateţi-o afară! Acum! Acum! Acum! Mă apropii de Vlădica Teofil, şi-i spun că-i aparatul pus de mine pentru înregistrarea hirotoniei şi să mă ierte de îndrăzneală.
– Bine! Bine! Bine, îl aud, oarecum împăcat! M-au trecut toate năduşelile. Îmi părea rău să tulbur lumea înainte de începerea slujbei. Era o linişte desăvârşită. Se slujea impecabil. Disciplina era impusă de Înaltul Ierarh. Fiecare ştia exact ce are de făcut şi nimeni nu scotea vreo şoaptă. M-am bucurat aşa de mult. Duhul Sfânt venea în linişte, cu limbi ca de foc.
Am citit Mărturisirea pentru hirotonia întru preot. M-am silit ca nu cumva să greşesc vreun cuvânt. Totul era solemn. Hirotonia a decurs în pace şi bucurie. Episcopul Teofil Herineanu, pentru care mă temeam să nu moară, acum implora Cerul, ca Duhul Sfânt să vină peste mine. Parcă-l aud pe piosul Ierarh, cu glasul său aparte: „Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, rânduieşte pe prea cucernicul diacon Constantin, întru preot! Să ne rugăm dar pentru acesta, ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh!”
Maica Eufrosina de la Văratic, cu surata ei, Xantipia, mă sfătuia, înainte de plecarea la Cluj, ca la hirotonie să-I cer lui Dumnezeu, printre altele, doar un lucru mai aparte. Stând lipit de Sfânta Masă, cu mâinile Episcopului Teofil pe capul meu, mă gândeam să-I cer două lucruri lui Dumnezeu, dar mă temeam ca nu cumva să-L supăr. Dintr-odată mi-a venit în minte să-L rog pe Dumnezeu, ca să-mi răspundă atunci când voi face rugăciuni ca să reverse ploaie peste întreaga fire în vreme de secetă. N-am îndrăznit mai mult. Mi-am amintit de Episcopul Teofil când se ruga pentru ploaie la Episcopia Romanului.
La strană cântau absolvenţii Seminarului de la Cluj, care erau angajaţi în vacanţa mare cu grija slujbelor: Simeon Felecan, Dragoş Grigore, Florin Gârlionţa şi Mihai Sămărghiţan. Aveau voci superbe. Se armonizau perfect. A fost o adevărată bucurie duhovnicească. Nu mai auzisem o astfel de slujbă cu desăvârşiţi cantori. Cu ei am rămas prieten până azi. Şi pot spune că prietenia cu ardelenii este ca o taină. Când te prinzi prieten cu ei trebuie să fii extrem de atent. Ei nu glumesc cu lucrurile serioase.
Ieşind din Catedrală, Episcopul cel iute de picior, mi-a spus cu stăruinţă:
– Auzi! Auzi! Auzi! Să nu mă faci de ruşine! Doar eu singur am fost de acord ca să fii hirotonit întru preot celibatar. Toţi s-au împotrivit. Să juri că nu mă faci de ruşine!
– N-am să vă fac de ruşine niciodată. Dumnezeu este mare şi ajută pe cei neputincioşi, dintre care cel dintâi sunt eu. S-a uitat la mine rugător. Nu mai întâlnisem o astfel de abordare. M-a apucat o mare milă de Episcopul Teofil, dar şi de mine. Era doar o singură soluţie: ajutorul lui Dumnezeu!
Am săvârşit două săptămâni Sfânta Liturghie în Paraclisul de la Reşedinţa Episcopală şi apoi am dat slujba de probă. Dacă nu greşeai erai liber. Mi-a fost greu să-l văd în jilţul arhieresc pe Teofil, aţintit cu ochii spre mine. Ştiam că va pedepsi orice greşeală, oricât de mică ar fi fost. Era necruţător şi supărat pe leneşi şi ignoranţi.
Proba a fost cu succes. Din Paraclisul lipit de reşedinţa sa episcopală m-a poftit la masă. Micul dejun era sărăcăcios. Mai bogate au fost prânzul duhovnicesc şi sfaturile date cu mare grijă şi temere ca nu cumva să fac vreo boacănă.
– Ai grijă să nu cazi în ispite. Am păţit multe pozne cu preoţii frumoşi. Auzi! Auzi! Auzi! Era pentru prima oară când auzeam că cineva mă considera între preoţii frumoşi. Dacă până atunci nu băgam în seamă oglinda, după aceea mă uitam, din când în când, pe furiş, să văd ce anume a remarcat piosul arhiereu la noul preot hirotonit şi trimis în lucrare pastorală, la parohia Tioltiur cu filia Bârlea, cu noroi până la genunchi, nu ca azi drum pietruit, dar cu oameni minunaţi.
A doua zi, de la cancelarie mi s-au dat hârtiile către Protoieria Gherla, unde era protopop Roman Răzlog. Am plecat cu traista plină de cărţi, printre care şi cele ale Părintelui Andrei Buzdug. Erau predici la duminici şi sărbători, la înmormântări şi botez. De la Cluj am luat trenul până la Gherla, ca să mă prezint oficial, cu hârtiile puse în ordine de Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului.
Când m-a văzut protoiereul că mă uit cam de sus la el, m-a poftit să stau. I-am dat documentele. S-a uitat la ele. S-a uitat la mine, apoi la acte şi iar la mine. I s-a părut că stând şi pe scaun, tot mă uit de sus la el. Nu ştiu cum arătam.
Mi-a spus ce am de făcut. M-a încredinţat fostului preot de la Tioltiur, Covalciuc Vasile, care acum era în centrul comunei Lujerdiu, pentru a mă duce la parohia cu drumuri pline de gropi cu apă şi noroi cum n-am mai văzut în viaţa mea.
Înainte de a ne despărţi, mi-a zis:
– Ce te uiţi de sus la mine? N-ai vrea să-ţi pup mâna? Te şi crezi episcop? Vezi, nu-ţi purta nasul în prăjină, că nu-ţi merge.
– Aud pentru prima oară astfel de vorbe, părinte protopop. Mă surprind. Nu m-am gândit. Dar n-ar strica să fie şi aşa. Este o idee, închei eu dialogul.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
