De ani de zile se tot vorbea de un muzeu uriaş, naţional, ce se preconiza la Mănăstirea Văcăreşti. Au fost adunate multe valori de patrimoniu, pentru a împodobi clădirea care a fost de la Cuza, transformată în închisoare.
După dărâmarea ei, din anul 1984, încă se mai punea problema adunării anumitor valori pentru Cotroceni. În acest program era vizată şi Mănăstirea Argeşului. Erau alese pentru viitorul muzeu tablourile şi scaunele din secolul al XIX-lea, din Palatul Episcopal.
Prin anii ’60 ai secolului trecut, după ce a fost „uns cu infraroşii”, ca stăpân absolut al României, Nicolae Ceauşescu, dimpreună cu soaţa şi câţiva tovarăşi de încredere, au vizitat mănăstirile mari din România. Era un început bun. Conducătorul statului român pe drumurile isihaştilor. Sună frumos, nu?
O astfel de vizită a făcut şi la Curtea de Argeş. A intrat şi la mănăstire, la Palatul Episcopal, unde a semnat în Cartea de Aur.
Când am fost trimis de Patriarhul Iustin, în ascultare, ca arhiereu cu reşedinţa la Curtea de Argeş, în 1985, anumiţi slujbaşi au rupt foaia cu semnătura preşedintelui Ceauşescu. Doreau să arate că sunt un „profanator” de iscălituri prezidenţiale. Nu eram bine venit pentru anumiţi inşi. Eram un „venetic”, după cum mă gratulau unii şi alţii, spre marea mea „bucurie” de român, din Ţara Muşatinilor, adus din voia altora, în Ţara Basarabilor!
Vasile Mohanu, fostul prim-secretar al oraşului Curtea de Argeş, într-una din zile, după ce condusese o delegaţie oficială, aşezat pe un scaun, mi-a zis şoptit la ureche:
– Să lupţi să nu se risipească nimic din palatul acesta istoric. Au mai fost tentative, dar nu s-a reuşit. Eşti nou venit aici. Să nu te laşi intimidat.
I-am spus că nu voi risipi nimic, mulţumindu-i de sfatul dat şi amintindu-mi, desigur, de întâmplarea de la Mănăstirea Sinaia, când s-au cerut icoane pentru acelaşi muzeu Văcăreşti, care nu se mai isprăvea!
După un an, în 1986, în toiul verii, primesc un telefon de la Departamentul Cultelor, ca să mă prezint, de urgenţă, pentru probleme importante.
– Te-am chemat, zice directorul Ion Negoi, să-ţi spunem, din poruncă superioară – era vorba de Elena Ceauşescu, care văzuse tablourile şi mobilierul într-o vizită la Mănăstirea Argeşului – ca să împachetezi obiectele de pe listă şi să le aduci la muzeu, fără să mi se fixeze un termen anume.
Întors la Argeş, am supus unui tratament chimic de dezinfecţie întreg Palatul Episcopal. Nu se mai făcuse demult un tratament adecvat conservării bunurilor de patrimoniu. S-a pus pe uşă o etichetă care purta înscrisul: tratament otrăvitor! Nu vă apropiaţi! După care am dispărut în cele trei judeţe: Argeş, Vâlcea şi Olt, până spre toamnă. Am fost căutat mereu. Dar când auzeam de Departament şi mai ales de o anumită persoană, care se ocupa cu strângerea obiectelor de inventar, nici că mai apăream la vedere.
A trecut vara. A venit şi toamna. În iarnă nu m-a întrebat nimeni nimic până azi. Aşa au rămas valorile din secolul al XIX-lea, neatinse de invazia ideilor muzeistice.
Mă bucuram că în timpul anului 1989 şi începutul celui revoluţionar, 1990, am reuşit să aducem trei biserici de lemn care erau pe moarte, unele chiar prăbuşite la pământ. Aşa au fost salvate bisericile de lemn: Amărăşti – Drăgăşani de Vâlcea, construită în 1847 cu întreg inventarul; Broşteni – Costeşti, din anul 1786 şi cea din Drăganu, tot din anul 1786.
Nu trebuie uitat inginerul Nicolae Bădârcea care ne-a ajutat cu zeci de stejari pentru restaurarea celor trei biserici, dar nici pe Niculina Piţigoi, primul secretar al oraşului Curtea de Argeş, care a ajutat la bunul mers al restaurării.
Azi stau ocrotite în parcul Mănăstirii Argeşului, restaurate şi conservate de specialişti, salvate de la prăbuşire. Toate aceste bijuterii arhitectonice au fost salvate de Sfânta Filoteia.
Bucuria cea mai mare a fost atunci când am reuşit să transportăm Catapeteasma lui Şerban Cantacuzino, din anul 1682, care a împodobit Catedrala lui Neagoe Basarab. Peste ea au trecut valuri necruţătoare: degradarea în timp, scoaterea afară din cauza primejdiei de prăbuşire a Catedralei, de către episcopul Iosif, tăierea şi ajustarea, pentru a fi pusă în biserica din Valea Danului, ctitorită de Iosif, primul episcop, din 1793, al nou înfiinţatei Episcopii.
De acolo a adus-o Gherasim, Episcopul Râmnicului şi Argeşului, după 1980 şi a aşezat-o cum s-a putut, la Mănăstirea Argeşului.
Am găsit-o părăsită şi mâncată de carii. Era ca un burete spongios. Zece ani, Patriarhul Iustin, intervenise la Institutul de Artă „N. Grigorescu” din Bucureşti, pentru restaurare. Totul rămăsese baltă. Cică nu aveau spaţiu potrivit de restaurare.
Specialiştii din Sibiu – de la Bruckenthal şi Dumbrava au zidit spaţiu special pentru restaurarea catapetesmei din 1682.
Maestrul Olaru, cu laboratorul său, au săvârşit minunea. Când a plecat catapeteasma, în ianuarie 1989, la Sibiu, m-am bucurat. Speram în învierea capodoperei. Evenimentele din decembrie 1989 m-au îngrijorat straşnic. Mă întrebam: ce se va întâmpla cu catapeteasma argeşană?
Sibienii au fost serioşi!
Au continuat opera de recuperare la care statul democrat a contribuit esenţial.
Azi, catapeteasma cantacuzină, zâmbeşte fericită, înviată, spre privirile molcome şi pline de evlavie a celor care o privesc, în muzeul din Palatul Arhiepiscopal.
Sunt bucuros că a fost salvată!
Am pace în inima şi sufletul meu că m-a ajutat Dumnezeu ca să nu pierd nimic din cele încredinţate nouă spre păstorire.
Tot aşa au apărut fântânile, troiţele şi podeţele de peste râu, lucrate în lemn de salcâm ca să reziste.
La Muzeul de Artă din Bucureşti se află câteva fresce uriaşe din biserica arhiepiscopală, ctitoria Sfântului Neagoe Vodă Basarab. Şi acum se vede măiestria zugravului Dobromir din Târgovişte, din 1526. Tot ce s-a risipit în anumite vremi trebuie adus acasă, la „România de la Argeş”, vorba lui N. Iorga.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
