După plecarea lui Teoctist Patriarhul, sinodalii s-au împărțit pro și contra actului de retragere din 18 ianuarie. Din Moldova și alte zone ale țării veneau vești de protest împotriva ”demiterii” capului văzut al Bisericii românești, iar la Cancelaria Sfântului Sinod soseau proteste scrise, cu semnături, deci, își asumau demersul susținut.
Astfel stând lucrurile, membrii Grupului de Reflecție se îngrijorau că lucrurile ar putea lua o nouă întorsătură nedorită. În memoriile sale, Anania consemnează: ”Oricum, Teoctist se retrăsese, dar o întrebare plutea în mințile tuturor: Cine îi va urma? Firește, nici eu nu eram străin. În sensul acesta l-am tatonat pe Episcopul Vicar Roman Ialomițeanul, călugăr cu viață desăvârșită, licențiat în Teologie, Geografie și Chimie, crescut de mic și educat în Mănăstirea Cernica de către unchiul său, părintele Augustin, monah din elita chinoviei. Eram la aceeași vârstă, apropiați sufletește. M-a ascultat și a spus un ”NU” duhovnicesc”. Anania, după cum se vede, începuse cu dreptul!
Arhimandriții ”patriarhabili”
Din eleganța refuzului Episcopului Roman, de a se învoi a fi Patriarhul României, Anania a înțeles că e greu să împingi pe cineva de pe ring afară, dar e și mai greu să găsești pe cineva în loc. Și poate că i-ar fi trecut prin minte înțelepciunea proverbului românesc: Este greu cu rău, dar fără rău este și mai greu! Fantastică ”chimie organică” și la românașii noștri, trecuți prin toate urgiile vremurilor.
Gândul de a ”reînnoi” Biserica – mai bine zis pe slujitorii Bisericii – era mai viu ca oricând. Se mergea pe ideea neapărată de înduhovnicire, nu doar pentru imagine, dar și pentru înnoire lăuntrică, începând cu fumatul, Anania fiind un fumător înrăit! Așadar, punct și de la capăt: ”În fapt, Biserica ar trebui condusă de un duhovnic. Am reușit să adun la un loc pe duhovnicii Sofian Boghiu și Ilarion Argatu, în compania câtorva călugări apropiați, le-am vorbit pe larg despre răscrucea Bisericii și despre gândul meu. Sofian a prins a plânge, descurajându-mă, în timp ce Ilarion a mulțumit, retrăgându-se.”
Nu doar Anania, ci și ceilalți membrii ai Grupului de Reflecție, auzeau comentarii și poate că primeau și telefoane cu ocări, înjurături și amenințări cu moartea. Chiar Roman Ialomițeanul se amuza copios în cercul lui de apropiați:
Dând pe cărarea realismului – o făcea de cele mai multe ori – Anania își dădea seama de puterea limitată a Grupului Salvator, în fruntea căruia lucra: ”Desigur, nu eram atât de nemintos să credem că noi, Grupul de Reflecție, avem căderea de a pune pe tron un Patriarh, dar nici nu admiteam că trebuie să stăm cu mâinile în sân, de vreme ce principalul nostru program era tocmai înnoirea Bisericii!”
Desigur, refuzul celor trei poftiți la ascultarea de Patriarh l-a pus și mai mult pe gânduri pe dramaturgul înnoirilor! Anania nu era omul care să înghită prea ușor înfrângerile, ci din contră, îl dinamizau spre alte cărări de izbândă. Iată cum însuși detaliază: ”Continuam să mă frământ, când, într-o clipă a unei zile, mi-a fulgerat în minte chipul și numele părintelui Cleopa. Am simțit-o ca pe o iluminare!M-am grăbit să-i telefonez părintelui Stăniloae, care s-a arătat de-a dreptul entuziasmat…. Am fost de îndată la el, împreună cu Daniel Ciobotea, căruia îi destăinuisem pe drum gândul, un gând pe care, îl știam numai noi trei.” (Memorii, pag. 678)
Vestea cu cei trei candidați căutați și întrebați dacă vor să primească ascultarea de patriarh, s-a întins peste plaiurile României. Comentariile au început să duduie, unii și alții arătându-și mai întâi nedumerirea. Dacă gândul la Roman era, oarecum, mai acceptat, despre cei doi ”moșnegi monahali” se făceau glume picante.
Cu candidatul Cleopa, de data aceasta, cu entuziasm, Grupul Reformator, în prezența Ministrului N. Stoicescu, Anania și-a ”mărturisit gândul” care îl frământa, făcând un fel de chip – robot ”al marelui duhovnic”, care să fie patriarh ” cel puțin o vreme, în fruntea Bisericii, părintele Galeriu a exclamat:Cleopa!” ( Memorii, pag. 679)
Membrii Grupului au fost de acord cu propunerea, hotărându-se pe loc, ca Bartolomeu Anania, Daniel Ciobotea și Galeriu Constantin, să meargă la Sihăstria, pentru a prezenta propunerea părintelui Cleopa, ca pe o perioadă de timp, să primească poftirea de a fi Patriarh al României.
Noi ”plebea”, din surse ”nesigure” auzeam ceea ce se frământa la București în legătură cu ”candidatul”, iar la auzul numelui Cleopa era o oarecare bucurie, știindu-se că acest sihastru nu dorește și nu umblă după ”patriarhat”, dar că s-ar putea să accepte pentru o scurtă vreme. Chiar îmi imaginam, cum Moșul Cleopa va începe să tune cu glasul său profetic. Ar fi fost o apariție singulară în arealul Ortodox mondial, iar pentru noi un ozon adus din Sihăstria, pe Dealul Patriarhiei.
Ar fi fost o bucurie și un entuziasm!
În noua revistă a Patriarhiei, Vestitorul Ortodoxiei Românești, al cărei prim-redactor era arhim. prof. dr. Daniel Ciobotea, citim din articolul ”O retragere demnă”: ”După cum se știe, evenimentul oficial s-a consumat joi, 18 ianuarie, în ședința extraordinară a Sfântului Sinod, care însă nu fusese convocat în acest scop. Și-a anunțat retragerea liniștit și ferm, fără patetismele cu care ne-au obișnuit actorii fără talent. Firește, nu se poate ca în sufletul său să nu se fi consumat o dramă, dar a avut curajul și bărbăția de a și-o stăpâni. La masa de seară a conversat gospodărește, subliniind problemele mai importante pe care Locotenența va trebui să le preia și să le rezolve. […] Indiferent de câte s-au spus – și poate că se vor mai spune – despre Patriarhul Teoctist, pare limpede că în acele zile de cumpănă și-a iubit Biserica mai mult ca pe sine. Este un act de demnitate, pe care istoria va trebui să-l înregistreze” (Memorii, pag. 679).
Deși bolnav la Elias, Patriarhul Paretisis (retras…lb. greacă), dar neaprobat de Sinod, nici măcar n-a așteptat vreo hârtie oficială în acest sens, acolo primea întreaga presă, laică și bisericească, pe care o citea și o analiza cu hărnicia știută. Nu-i scăpau evenimentele și nici nuanțele din decorul social-politic și religios.
Din mărturiile celor pe care îi primea în audiență se înțelegea că era rugat insistent de a se reîntoarce la Palatul Patriarhal, de îndată ce va ieși de la Spitalul Elias. Pe de altă parte, Patriarhul își manifesta temerea că s-ar putea să fie primejdios, dacă va mai întârzia la Spitalul special pentru demnitarii comuniști, dar la care au fost internați și cei doi patriarhi înaintași: Justinian și Iustin, care au ieșit, după cum se știe, cu picioarele înainte!
Desele vizite ale Părintelui Anania la Spitalul Elias, erau comentate în chip ciudat de unii auzitori: ”Pe 7 februarie, ziua de naștere a lui Teoctist, m-am dus la Elias cu un buchet de flori. Impresionat de gest și bine dispus, mi-a mulțumit pentru articolele din presă, repetând că nu va reveni, dar că ar prefera o retragere la Mănăstirea Sihăstria. Totuși, nouă, celor din Grup, ne veneau vești că nu este exclus ca patriarhul să se răzgândească. O știa și ministrul Stoicescu.” ( Memorii, pag. 679).
Desigur, că o știam și eu! Chiar o și credeam, mai ales că făceam, cu Gherasim episcopul, tot felul de drumeții pentru a tatona cine este pentru sau împotriva Patriarhului Teoctist!
Uneori, pe drumurile umblate, așa, ca din senin, îl auzeam:
-Așa! Așa! Așa! Să fii sincer cu lucrarea asta, nu cumva să fii cu două fețe și să trădezi.
-Nu trădez! Rămâne cum am vorbit la început. Nu mă schimb, ca vremea! Uitându-se la mine cu neîncredere, adaugă:
-Știu că nu te-a agreat, că erai de-al lui Iustin Patriarhul, și ai auzit personal acest lucru. Să nu-i porți ranchiună.
-Da, l-am auzit, adesea, mi-o spunea în față: Iote, Calinic ăsta îmi face numai greutăți. Se poartă cu sfidare și nerușinare. A luat Protoieria de la Câmpulung și acum vrea să-mi ia și reședința de la Dragoslavele. A fost un întreg conflict. Doar îl știți bine.
-Te rog să treci cu vederea. Trebuie să salvăm vidul acesta de provizorat. L-am asigurat pe colegul și prietenul lui Teoctist, că voi merge pe același drum cu el, pentru revenirea plecatului!
Ceea ce auzea Grupul, despre revenirea Patriarhului era un adevăr, mai ales, că se întețeau protestele și numărul celor care își doreau, ca părintele lor să se întoarcă în tronul eclesiastic, părăsit cu prea mare grabă.
Avându-se în vedere o astfel de posibilitate, cei trei delegați de către Grupul de Reflecție, pe 23 februarie 1990, au luat drumul Sihăstriei pentru a se întâlni cu viitorul Patriarh al Bisericii Române.
Moșul Cleopa îi primește cu vădită dragoste și o întreagă dimineață au stat la sfat cu marele sihastru din Munții Neamț.
Argumentele și contraargumentele curgeau ca apele, prăvălindu-se în cascade. Cleopa era greu de convins și de învins. Nu se lăsa ușor ispitit, dar se credea, că scoaterea ”asului” din mânecă, scrisoarea lui Dumitru Stăniloae, adresată cu rugăminte cuviincioasă, ar cântări favorabil în cumpăna hotărârii Grupului de a primi, cu toată bucuria, jugul patriarhal, într-o vreme de răscruce pentru Biserica Neamului Românesc.
Mă bucur că pot să dau integral, scrisoarea Părintelui Stăniloae, adresată părintelui Cleopa de la Sihăstria, grație memoriilor părintelui Anania.
”București, 27.02.1990
Înalt Prea Cuvioase,
Iubite Părinte Cleopa,
Te rog și eu din tot sufletul, împreună cu Părinții Anania, Ciobotea și alți părinți și mireni, să primești, să faci, ca o jertfă, ceea ce ți se cere. Biserica noastră se află într-o situație grea. Catolicii au cumpărat 15 locuri de biserică în Capitală, nebunia de la Vladimirești, cu reîncarnările budiste, care ne scoate din creștinism, câștigă teren. Avem nevoie de un om care să câștige suflete și cu viața lui de smerenie, și cu căldura lui de propovăduitor al lui Hristos. Știu că-ți va fi greu să te ocupi cu alte probleme practice, dar poți avea oameni de ajutor lângă Înalt Prea Cuvioșia Ta: pe Părintele Anania, pe Părintele Ciobotea, pe Părintele Galeriu și poate și pe alții. Fă, te rog, jertfa aceasta, măcar pentru o cât de scurtă vreme, ca să trecem de criza aceasta. Să arăți un alt stil de Înalt Vlădică și de mare râvnă pentru Hristos. Trebuie să trecem peste toate când e vorba de Hristos și de Biserica Lui.
Cu smerită închinăciune,
Preot Dumitru Stăniloae
Prezența celor Trei din Cetatea lui Bucur îl iritase pe sihastrul Cleopa. Cu greu au putut argumenta cei trei din Grupul de Reflecție, Ciobanul Sihastru avea argumentele lui solide și cunoștea prea bine și pe Patriarhul Teoctist.
Prezentarea scrisorii lui Dumitru Stăniloae, nu a făcut decât să-l îndârjească, iar cele sperate în Târgul Bucureștilor, nu se potriveau cu cele de la Sihăstria. Iată mărturia revelatoare a lui Anania:
”În termenii acestei scrisori l-am rugat, l-am implorat, depășind uimirea sa inițială și brutalitatea cu care ne-a spus un răspicat ”NU”.
Ziua începuse cu un insucces. Cleopa nu se vedea niciodată Patriarh al României. El era patriarhul munților și al cerului senin și în cânt de ciocârlii. Pentru el, plecarea din pacea munților era o coborâre în Valea Plângerii.
Cei trei călători prin Sihăstrii în căutare de Patriarh, barem pentru o vreme, nu și-au pierdut nădejdea, dar nici răbdarea. Sperau într-o mlădiere și înțelegre a lui Cleopa, de a răspunde afirmativ unei cerințe imperative. Anania încerca imposibilul. Spre seară a cerut îngăduință de a avea o convorbire duhovnicească, doar în doi. Anania își începe ”atacul duhovnicesc”:
”Părinte Cleopa, i-am repetat, nu aveți de făcut decât să binecuvântați și să vorbiți, că la asta vă pricepeți. În rest, facem noi tot. Nici nu e nevoie să locuiți în Palatul Patriarhal. Vă luați ucenicul pe care-l aveți aici și puteți locui la căminul preoțesc.” (Memorii, pag. 680).
Când a auzit că lucrurile se simplifică, a dat a se înțelege, că n-ar fi imposibil, pentru o scurtă vreme, de a accepta să se mute, cu chilia și ucenicul la București și să locuiască la căminul preoțesc, departe de palate și demnitățuri…
Din toiul discuțiilor, Cleopa le-a umplut speranțele doar cu NU și nici măcar un singur DA! Le-a pus, totuși, ca merinde de drum, ”un răgaz” pentru a se mai gândi, pentru că totul era prea din scurt.
Gândurile lui Anania zburau spre noi soluții. El nu se rezuma doar la anumite posibilități. Paleta lui era mereu: surpriza! Se gândea, bunăoară, că ”soluția Cleopa” nu trebuia să fie doar a ”unui Grup restrâns”, de zece inși, ci a mai multora, fără rezerve, cum dorea, desigur, ”începând cu Andrei Scrima”, care era preocupat de evenimentele din România, cu privirile îndreptate de la Paris spre București.
Zis și făcut! Gândul i s-a îndreptat spre un ziar de răsunet. În România liberă, din 5 martie 1990, Anania a publicat un articol sugestiv: ”Părintele Cleopa”, un portret plin de lumini, pe care îl mai publicase ca Predoslovie în cartea: Despre credința ortodoxă, autor: Cleopa Păstorul! Iată ultima parte:
”Transcriind acest portret, nu am retras niciun cuvânt. Adaug doar ceea ce nu puteam spune atunci în mod deschis. Pe lângă patru arestări și detenții temporare, Părintele Cleopa însumează zece ani de recluziune în Munții Moldovei, ceea ce înseamnă mai mult decât zece ani de temniță. Reieșit la suprafață printr-o energică acțiune a Patriarhului Justinian, adus la Patriarhie – împreună cu celălalt mare duhovnic, Arsenie Papacioc – , misionar prin mai multe mănăstiri și reîntors apoi la Sihăstria, Părintele Cleopa a devenit un simbol al rezistenței noastre spirituale, atestat de sutele de mii – dacă nu chiar milioanele – de români ce i-au trecut pe sub epitrahil. Părintele Cleopa este și acum același, poate ceva mai împovărat de ani, dar limpede, lin sau clocotitor ca o apă de munte. Prospețimea cuvântului său continuă să învioreze mulțimile ce se perindă prin aura de icoane, în cea mai vastă operă de evanghelizare, din ultimii douăzeci de ani. Soborul mănăstirii l-a chemat cândva de la oi și l-a așezat în frunte. Noul stareț n-a făcut altceva decât smerită ascultare. Se va hotărî oare Biserica să repete, la o cu totul altă treaptă, gestul Sihăstriei?
Procesul de înnoire a Bisericii presupune, neapărat, și recâștigarea dimensiunii ei duhovnicești. Ierarhia noastră superioară duce lipsă de slujitori cu voci frumoase, de buni gospodari, administratori, cărturari cu licențe și doctorate, diplomați, poligloți și voiajori ecumenici. Criterii și calități admirabile, care nu trebuie să-i ocolească nici pe vicarii patriarhali, până acum din simpli auxiliari ai unui preaînalt birocrat eclesiastic. Admirabile, dar nu îndestulătoare. Biserica are nevoie – mai ales acum, chiar dacă pentru o vreme relativ scurtă –, de un primat al duhovniciei, care să inaugureze chipul cel nou, încuviințat, al ierarhului ortodox român. Sângerăm pe amintirea tinerilor noștri martiri, încă anonimi în urcușul lor către calendarul creștin. Ar trebui să dorim clipa când jertfa nevinovaților va primi suprema binecuvântare a unui Suflet Nevinovat. Dumneze într-ajutor!”
Articol-program pentru noul Patriarh, chiar și pentru o zi! Cred că l-a citit și Andrei Scrima, cel elitist! Episcopul Roman a dat binecuvântarea ca să se publice acest Portret, de care Cleopa nu avea nevoie, chiar dacă era poftit oficial la Patriarhie în ”calitate de misionar”, deci nu de Patriarh. Așa ca o capcană, de unde era mai ușor de prins și convins pentru a deveni Patriarh, după planul bine ticluit al părintelui Anania.
Ilie Cleopa, după cum îi cunoaștem felul și ”hirea”, nu se mai gândea la duhul plecării pe care-l socotea o rea ispită și înstrăinare la bătrânețe și bătaie de joc de la vrăjmași, dar nici Grupul, nu mai spera să audă barem un ”da” cât un purece, din rostirea lui Cleopa, de a da pacea pe gâlceavă! Greu mai ofta bietul Cleopa la gândul că prea-i săracă Biserica, dacă s-a ajuns chiar până la el ca să-l roage pentru a împlini lipsa – pe scurtă vreme – a unui patriarh duhovnicesc! Era împotriva înnoirii cu cioburi, doar își zicea: ”hârb legat cu sârmă!”
Așadar, nașul de la călugărie al Arhimandritului Daniel, a rămas să se roage pentru Biserica lui Hristos și pentru intrarea în arhierie a finului său, pe 4 martie 1990, ca episcop-vicar la Timișoara. Dacă Ilie Cleopa, Moșul Monahal, a rămas de veghe în Moldova, Daniel Arhiereul, își făcea intrarea în fruntea tinerilor arhierei, pregătiți pentru jugul nou al înnoirii clerului și credincioșilor, din sânul Bisericii lui Hristos!
Iar pe 7 martie 1990, cel care l-a dorit, cu ani în urmă, pe Daniel, ca arhiereu al Bisericii lui Hristos, ieșind din Spitalul Elias, se îndrepta spre Sinaia, în ipostaza de Teoctist, patriarh în retragere ”în spatele frontului”, ”la adăpost”, cum sublinia cu umor Bartolomeu Anania, inspiratul poet, eseist, romancier, dramaturg și ancorat în cetate ca pilitura la magnet!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
