Nu m-aş putea desprinde de Sibiu, dacă nu aş pomeni de prietenul meu Liviu Streza. Eram colegi din extrema anilor de studenţie. Nu mai ştiu exact cum ne-am întâlnit. Parcă a fost o întâlnire de veacuri! De atunci nu ne-am mai despărţit.
În casă la tanti Ana mai stăteau în gazdă şi două fete simpatice: Lavinia, care arăta ca o răţuşcă şi Geni, care avea să devină soţia lui Liviu.
Seara ne adunam în poveşti cu doamna Şandru Ana. Veniţi de pe drum, de la locul de muncă, fiecare îşi depăna întâmplările. Geni Stanciu era volubilă şi cu un şarm aparte de a povesti, iar râsetele erau aşa de sănătoase încât se legase între noi o adevărată frăţie. Nimic păcătos sau ceva rău nu ne trecea prin minte.
Când i-am văzut părinţii lui Geni de la Ucea, mai ales pe mama, cu care semăna leit, mi-am dat seama în ce mediu sănătos s-a născut şi a copilărit. Era de o mare frumuseţe şi bunătate a inimii. Doreai să stai în preajma ei s-o asculţi cum povestea, mai ales întâmplările de la Spitalul din Sibiu, unde lucra, fiind cadru medical.
Nu mai ştiu cum s-a întâmplat idila. Liviu şi cu Geni – Eugenia au devenit prieteni. Amândoi erau o pereche ideală.
Cu Liviu Streza am păstrat legătura frăţească tot timpul. Ne-am înţeles totdeauna ca fraţii.
Îmi aduc aminte că i-am făcut odată o vizită la parohia din Lisa. De acasă am mers pe jos, linie dreaptă până la Mănăstirea Sâmbăta de Sus pentru a-l vedea pe Părintele Teofil Pârâian, despre care povestea lumea cu multă bucurie şi entuziasm.
Pe tot drumul am vorbit despre Filocalia apărută în cele patru volume. Eram în patria de unde a plecat în lume, gospodărită de Dumitru Stăniloae şi Arsenie Boca. Preotul Liviu Streza aborda probleme de isihasm şi dorea să ştie cum înţeleg eu rostul rugăciunii inimii şi nu a lui Iisus, cum se mai spune de obicei. Rugăciunea lui Iisus este Tatăl nostru şi marea adresare către Atotputernicul Dumnezeu, din capitolul 17, din Evanghelia după Ioan. Mai sunt şi alte rugăciuni pe care le-a făcut Iisus în lucrarea Sa dumnezeiască pe pământ.
Fără să simţim oboseala drumului, prin iarba cu flori, am intrat pe poarta cea mică a mănăstirii brâncovene. Acolo am văzut pentru prima oară pe Părintele Teofil cu care am schimbat câteva idei şi pe care aveam să nu-l mai uit. Tot acolo era şi colegul şi duhovnicul meu, Paisie Tinca, bun Părinte, sculptor migălos şi iubitor de scris şi cărturărie. Totdeauna când mă uitam în ochii lui albaştri, vedeam cum din adâncul lor izvorăşte Mureşul cu ape limpezi şi cristaline.
Nu ştiu dacă, de când ne cunoaştem cu Liviu Streza, ne-am scris vreo scrisoare. Pentru mine era şi este o bucurie să am prieteni şi fraţi transilvăneni. Este o sărbătoare să-i auzi vorbind. Nu-ţi mai este foame, iar prietenia cu ei nu este o glumă. Este o dramă dacă trădezi. De aceea, întotdeauna m-am temut de prietenia transilvăneană, bună ca lumina pentru suflet şi ca apa de băut pentru trup!
Şi iarăşi, n-aş putea să nu-mi amintesc de Sibiul tineresc, unde Mircea Păcurariu, fostul meu profesor de la Seminarul nemţean şi mai apoi profesorul sibian, preda cu aceeaşi statornică forţă de muncă şi severitate pentru învăţăceii săi atât de numeroşi.
Cred că venirea mea la Sibiu a fost influenţată de Mircea Păcurariu, care, deşi îi fusesem ucenic la Neamţ, totdeauna mi-a dat note mai mici decât meritam. Aşa consideram eu. Când l-am întrebat odată de ce îmi dă note mai sărăcuţe, mi-a spus:
– Nu pot să-ţi dau note mari. Va crede lumea că te protejez, pentru că eşti ucenicul meu. Ăsta-i riscul prieteniei. Când l-am auzit grăind aşa, nu m-au mai interesat notele – pe care nu dădeam două parale, de altfel – ci rămâneam bucuros, că un profesor îi vorbeşte elevului şi apoi studentului său despre prietenie.
Şi azi, îl aud pe Părintele Mircea Păcurariu, cum spune – după cincizeci de ani de când ne cunoaştem – că dintre toţi elevii şi studenţii săi arhierei, Calinic ar fi rămas singurul neschimbat, adică fără nas în vârful băţului – aş traduce eu – şi cu acelaşi fel de a fi, de la prima întâlnire. Este o mângâiere şi vorba asta pentru că vine de la un profesor foarte sever.
La Sibiu, în timpul studenţiei, îi vedeam casa unde locuia. Îi plăcea ordinea în toate. Preţuiam curăţenia din casa lui şi aerul mereu proaspăt. Ţinea adesea fereastra deschisă. Sobrietatea spaţiului unde locuia, ca şi acum, ţinea de firea lui, lepădată de zorzoane şi fleacuri omeneşti, aşa cum îi stă bine unui ardelean de la Ruşii Haţegului hunedorean.
Grija mea cea mare, ca şi atunci când eram elev la Neamţ, a rămas statornică: însurătoarea lui Mirciulică, aşa cum îl alintau colegii săi, Ilie Georgescu şi Ştefan Alexe.
Iustin Moisescu, elegantul şi savantul profesor, Mitropolit al Ardealului şi apoi al Moldovei şi Sucevei dorea, mai în taină, mai pe faţă, ca Mircea Păcurariu şi Ştefan Alexe, să se călugărească şi să fie promovaţi ca arhierei în Biserica lui Hristos. Într-o vreme, Ştefan Alexe era cât pe ce să ajungă.
Cât despre Mircea, eu nu-l vedeam decât însurat. Dacă ceda, la un moment dat şi accepta viaţa monahală, acum era mitropolit al Ardealului şi prietenul meu, Liviu de altădată îi pupa mâna respectuos.
Mă sfiam să-l întreb pe Mircea, atunci când mai stăteam câteodată pe bancă aşezaţi în faţa casei, cum mai stă cu însurătoarea. Anii se îngroşau ca număr. Iar eu nu puteam să am linişte, că magistrul meu nu are curajul să abordeze vreo fată, pentru însurătoare. Spun asta pentru că Mircea Păcurariu, ca şi acum, nu s-a despovărat de acea sfială din primăvara vieţii.
Câteodată îl vedeam pe Mircea cum se pregătea cu grijă. Se îmbrăca impecabil, îşi punea căciula şi pantofii în galoşi ca să nu alunece pe zăpadă. Şi cu mănuşile gata de tras pe mâini, pleca de unul singur, spre seară, prin Sibiul medieval.
– Hai să mergem! îi spun eu colegului meu, Puriş Ioan, să vedem unde se duce Mircea Păcurariu, spre seară. Să-l protejăm în plimbarea prin oraş, neştiind noi, care ar fi rostul ieşirilor sale spre apus de soare.
La o distanţă potrivită, pas cu pas, eram pe urmele lui Mircea. Se poartă moda şi în literatură.
Dintr-odată, se opreşte în faţa unei fete voinice şi frumoase, după cum vedeam noi de la distanţă. Şi-au dat bineţe, Mircea pupându-i mâna domnişoarei. Au pornit la plimbare împreună. Nu ne era teamă că vom fi văzuţi, ba chiar ne-ar fi bucurat.
Eram siguri că se vor căsători. Peste câteva luni s-a şi întâmplat minunea. Mioara avea să fie marea binecuvântare pentru Mircea.
Nu mai aveam grijă!
A ştiut să aleagă!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
