Continuând „duelul” mediatic, Mihai Eminescu se întreabă pe sine, dar și pe Primul Ministru, Brătianu: „Am vrea să știm dacă d-l Brătianu e de părere că este bine să se vorbească astfel în Țară?
Ce se petrece aici? Este d-l Ion Brătianu tras pe sfoară, ori inteligentul d-l Ioan Brătianu are de gând să tragă pe sfoară Austria și pe papa?
Foaia franțuzească cea loială ne spune că e vorba ca, în loc de un episcop in partibus, să-l avem pe monseniorul Paoli drept concetățean, iar, în loc de franciscani, să li se dea ciangăilor din Moldova preoți români, crescuți în Seminarul ce se va înființa în București, fără îndoială cu cheltuiala Statului, din moșiile luate de la mănăstirile noastre!
Noi știm mai mult: monseniorului Paoli și sufraganilor săi sunt rezervate locuri în Senat; seminarul va avea rang academic și se va înființa în București o capelă în care serviciul divin se va celebra în românește, conform cu ritul oriental, de către niște preoți români uniți cu Biserica papală. Papa nu voiește să ne ia naționalitatea, ci religia strămoșească…”
Am citit că Regele Carol I era mereu asaltat, nu doar cu problemele social-politice, ci mai ales cu probleme religioase. El era prudent, și încerca să împace ca Rege al tuturor românilor, credința ortodoxă, majoritară în Regatul României, cu credința sa romano-catolică, atitudine rămasă în mod consecvent pentru toată viața lui. Ceea ce dorea, la solicitările capilor Bisericii Romano-Catolice, Regele Carol I, nu se opunea frontal, ci tot amâna rezolvarea unor probleme ce se iveau pe parcurs. Atunci când se cerea să se zidească și o catedrală pentru greco-catolicii din București, Regele Carol I, diplomatic, le spunea că ar fi mai bine să zidească o biserică romano-catolică în orașul Sinaia!
Se vede că nu iubea expansiunea misionară!
Pentru aceasta îl iubesc pe Regele Carol I, cu deosebire!
Calinic Argeșeanul
