Vestea că la Tioltiur se face biserică nouă s-a dus mai repede decât ne aşteptam noi. Nu voiam să se ştie. Lucram repede şi speram că şi bine. Primejdia era că nu aveam autorizaţia legală pentru a zidi o biserică nouă.
Pârâcioşii au dus ştirea şi la Protoieria Gherla că se lucrează în mare iureş. Nu peste multă vreme, secretarul protopopului Roman Răzlog este trimis să vadă cum stau lucrurile. Eu am dispărut fără urmă, iar câţiva flăcăi l-au luat în primire pe nepoftit, confiscându-i motocicleta. Bietul secretar a fugit cum a putut şi pe unde nu i-a fost voia. Atunci nu mi-am dat seama de cele ce vor urma.
Spre seară, pe rând, mergeam cu motocicleta secretarului protopopesc de-a lungul satului să le spunem oamenilor că vor fi probleme cu biserica ce se ridica într-un ritm rapid. Acum deja începeau şi oamenii să priceapă câte ceva.
Nu mult după aceea, se anunţă că vine în control primul-secretar al raionului Gherla. Când am auzit povestea aceasta ne-am strâns cu Consiliul Parohial pentru a pune la cale un fel de apărare. Astfel: pe mătuşa Irina la biserică pentru a trage clopotul când va vedea maşina venind; femeile cu furci, greble şi alte ciomege şi traiste cu bolovani, pentru a întâmpina pe Baroiu, că aşa se numea primul-secretar gherlean.
La un semn, se aude clopotul. De pe câmp unde lucrau, femeile şi bărbaţii s-au coborât la biserica nouă. Fiecare avea la îndemână obiectul muncii. Apare maşina lui Baroiu şi în urma lui un mare camion pentru a lua materialele de la biserică. Când se dă jos Baroiu, cu mâneca scurtă şi capul descoperit, întreabă cu glas ridicat:
– Unde e popa vostru?
– Acasă că a murit mumă-sa, strigau femeile în cor, vânturând greblele pe sus.
– Dar coratorul, David David, unde este?
– La moară, strigară femeile din partea cealaltă.
– Dar diacul bisericii, nu-i pe aici?
– E la doctor, că nu vede bine, se auzi glas ridicat de femei puse pe scandal.
– Ia încărcaţi lemnele în camion, că nu aveţi autorizaţie de construcţie, strigă Baroiu, cu ochii holbaţi. Îndată, o femeie zdravănă, că ele nu au judecată – se spunea pe acolo – se apropie de Baroiu şi trăgându-i două palme peste cap, îi strigă:
– No, mă nenorocitule! Prim-secretar eşti tu? Te bucuri la lemnele bisericii, biserica mamii-mătii! Şi-i mai trage vreo câteva palme peste mâinile goale de la cot. Atâta a trebuit. Femeile au năvălit cu furcile şi greblele, iar câţiva bărbaţi cu pari ridicaţi în aer. Speriat, Baroiu s-a urcat în maşină şi a luat-o spre podul rupt al satului. Neputând trece, dar nici întoarce, i-au răsturnat maşina cu roţile în sus, bărbaţii tăindu-i cauciucurile.
Cu greu au ieşit Baroiu şi şoferul din maşina răsturnată. Când s-au uitat nu mai era nimeni prin jur, doar ei singuri. Şoferul camionului fugise de mâncase pământul. Cei doi au dispărut mergând tot peste grădini ca să nu se întâlnească în cale cu oarecare dintre tioltiureni. Noaptea a dispărut şi maşina hăcuită ca prin minune. Femeile erau bucuroase că s-au răfuit cu Baroiu pentru biserică.
Vestea „răscoalei” de la Tioltiur, de data aceasta, s-a dus ca fulgerul. Nu se mai întâmplase aşa bravură. Mă apucase şi pe mine îngrijorarea. Mătuşa Irina încuraja:
– Nu te teme, Domnule Preot, Dumnezeu nu doarme! Doar este vorba de biserică. Nu au ce să ne facă dacă suntem uniţi.
Peste câteva zile se aude că primarul Vasile din Lujerdiu a fost dat afară. Şeful Miliţiei, Viman, pentru că nu m-a arestat a fost mutat disciplinar, iar preşedintele colectivei înlocuit.
Când au auzit sătenii că este vorba de arestare, s-au hotărât să facă de veghe câte douăzeci de inşi pe noapte, ascunşi bine pe lângă casa parohială ca să nu fie văzuţi de cineva. Eram bucuros de pază, dar nu doream ca oamenii să se lipsească de somn. Eram fericit de dragostea lor.
Nu am mai întâlnit astfel de fiinţe extraordinare!
Femeile s-au hotărât ca să postească, post negru, pe rândul satului, începând de la numărul întâi de casă. Era fantastic. Ele se rugau pentru biserică şi pentru „popa nost” cum ziceau aşa de frumos. Cum să uiţi pe aceşti oameni, care pentru mine au rămas pururea vii, chiar dacă unii nu mai sunt printre noi? Nici acum, când scriu, nu-mi vine să cred că a fost aşa. Cu adevărat ca-n poveşti. După aproape 45 de ani se mai găsesc încă martori, care pot spune cum a fost pe atunci.
După două săptămâni de rugăciuni şi pază nocturnă se aude că Baroiu, primul-secretar al Gherlei, a fost demis, dispărând de pe scena politică a locului.
Au venit momente mai relaxante. Se lucra cu un iureş rar întâlnit. Sătenii au prins mare curaj. Vrednicia lor era glăsuită peste tot prin împrejurimi, iar eu eram „mândru de mama focului”.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
