Cei care au postit s-au rugat şi au făcut de pază ca să nu mă înhaţe miliţia, aveau să audă acum cea mai mare veste de dezamăgire din viaţa lor: Preotul Argatu Constantin şi-a făcut cerere de plecare din satul lor în care se înfiripase biserica cea nouă. Au ştiut „oficialii” cum să-mi întindă capcana.
Îmi era ruşine să mai scot capul în lume. Sătenii erau revoltaţi pe cei care m-au silit să-i părăsesc. Cu greu am oprit pe mulţi creştini care voiau să se răfuiască pe faţă cu Episcopul Teofil Herineanu.
– Nu puteţi avea pe Preotul Argatu Constantin şi biserica nou zidită. Biserica trebuie să rămână. Noi, preoţii venim şi plecăm. Atâta a fost. Bucuraţi-vă că aveţi biserică nouă. Dorul de multă vreme vi s-a împlinit.
Slavă lui Dumnezeu!
– Eşti un laş. Eşti un fricos, aud strigăte de mai departe. Facem grevă chiar dacă vă bagă la puşcărie la Gherla. Facem noi toţi greva foamei şi vă scăpăm de acolo. Deja lucrurile mergeau prea departe. M-am obişnuit cu ideea că nu mai pot rămâne pe „baricade” la Tioltiur. A trecut faza cea mai importantă. Mă săturasem de ameninţări şi spaime.
Întârziind totuşi să plec, am fost chemat la Comisariatul din Gherla. Fără să bănuiesc nimic din cele ce aveau să mi se întâmple, am luat buletinul şi m-am prezentat la ora şi ziua de pe documentul de chemare.
Comandantul Comisariatului, un om robust şi vesel la faţă, mă primeşte în biroul său milităresc. Mă pofteşte să stau şi începe:
– Ştim situaţia prin care treci. Ai făcut o cerere de transfer pe care trebuie să o onorezi. Vei pleca în Maramureş. Nu te mai poţi opune. Este păcat. Eşti tânăr şi nu trebuie să suferi personal şi nici părinţilor să le faci jale. Dacă nu te linişteşti, te înrolăm în armată şi nu vei mai face nicio tulburare. Să nu respingi sfatul meu pe care ţi-l dau ca şi tatăl dumitale. Gândeşte-te bine. Eşti băiat inteligent.
Nu mă aşteptam la o aşa întorsătură. Aici găseam un om de duh şi meşter la cuvânt. Mi-a vorbit părinteşte. Nu puteam să-l refuz, chiar dacă mi-a spus să-l instalez pe urmaşul meu la Parohia Tioltiur de unde plecasem.
L-am luat pe Preotul Nifon şi am mers împreună în satul Tioltiur. Pe drum i-am spus despre toate cele ce avea de făcut acolo, pentru a continua lucrările ce se vor mai impune.
Încet şi costeliv, Popa Nifon dădea din cap a înţelegere. Se părea a fi un om bun, dar prea boieros şi molatec pentru o parohie cu noroi şi treabă multă.
Ajunşi în sat, sătenii s-au adunat la biserica nouă. Le-am spus scopul venirii, arătând pe preotul lor nou, de acum înainte.
– Nu primim niciun popă nou. Trecem cu toţii la pocăiţi.
– Suntem deja pocăiţi, îi încurajez eu. Este bine să primiţi pe părintele care va fi mai bun şi mai vrednic ca mine. Plec şi nu mai pot reveni. Am cerut eu lucrul acesta. Dacă mă iubiţi, primiţi pe noul preot. Dacă nu, voi fi arestat imediat.
– Îl primim, strigară toţi. Pleacă, laşule, din parohia noastră. Eşti un răgăţean fricos.
M-am bucurat de ocară. Am luat-o la picior imediat, lăsându-le pe noul preot în grija lor.
Nu m-am mai uitat înapoi. Eram bucuros că l-au primit.
Nici nu mă gândeam ce se va întâmpla în lunile următoare.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
