Se apropiau examenele de admitere la Facultatea de Teologie. Atunci se dădeau toamna. M-am repezit la Sibiu ca să fiu în calendarul zilnic al examenelor. Nu ştiu, dar acolo la Sibiu, lucrurile se petreceau tainic. A fost cel mai liniştit examen din câte am dat vreodată în viaţa mea de până atunci.
Sibiul m-a impresionat. Eram ca în satul meu de munte. Parcă însuşi oraşul năştea în taină acea linişte care se aşeza în firea ta odată cu respiraţia. Vedeam pe anumite străzi şi străduţe, că de bulevarde nu poate fi vorba nici acum, după 45 de ani, aşezate anumite plăcuţe care vesteau despre oameni şi vremuri care nu se vor mai repeta niciodată.
Rămâneam emoţionat, cu gâtul întins, citind despre Eminescu care a trecut în tinereţe prin Sibiu şi a locuit chiar în spaţiile Mitropoliei Ardealului. Cred că Şaguna a avut prilejul, ca şi Eminescu, de a sta împreună, la gura sobei, gândind şi grăind despre necazurile românilor robiţi în propria ţară.
La Sibiu aveam să mă bucur de cei mai buni profesori de Teologie. Rectorul Sofran Vlad, preda Istoria, dar era specialist şi în Noul Testament. Profesorii şi doctorii în teologie de la Sibiu, dar şi cei de la Bucureşti, puteau preda la toate disciplinele.
„Greii pământului”, cum îi numeam noi erau: Ioan Belu, profesorul care ne preda ca un desăvârşit pedagog. Suferea enorm. Îi murise fata. Suferea şi pentru cei care nu învăţau şi plecau nepregătiţi în lume. Grigore T. Marcu, specialistul fără egal în Noul Testament, redactor şef la Telegraful Român, scriitor de precizie şi talent, gospodarul Revistei Teologice; Milan Şesan, profesor de mare cuprindere în Istoria Universală, poliglot recunoscut, fiul marelui Valeriu Şesan, profesorul şi rectorul Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi, cu care se lăuda pe drept; Nicolae Mladin, scriitorul şi profesorul de morală creştină, savant teolog, apoi mitropolit nefericit al Ardealului din 1967, care a ajuns surghiunit la Mănăstirea Sâmbăta de Sus; Neaga Nicolae, profesor de Vechiul Testament, stil de om aparte, care s-a însurat cu regina balului, dintr-un concurs: Cine ştie mai multe limbi străine. La el mi-am luat lucrarea de diplomă universitară, cu tema: Lupta profeţilor împotriva formalismului, inspirată de Arhiepiscopul Teofil al Clujului. El ne povestea multe întâmplări. Voi aminti doar una: călătorea cu autobuzul de la Sibiu la Răhău, satul său natal. Printre călători era şi un miliţian. Cum era pe atunci şi azi pe alocuri, miliţianul, la vederea preotului, îl întreabă:
– Părinte, ce deosebire este între un măgar şi un popă?
– Popa poartă crucea pe piept, iar măgarul pe spate – a fost răspunsul prompt al profesorului, iritat oarecum de întrebarea îndrăzneţului miliţian, în faţa multor călători. Toţi cei din autobuz au izbucnit în râs. După o vreme, întreabă acum, profesorul Neaga pe miliţian:
– Domnule miliţian, poţi să-mi spui şi dumneata, ce deosebire este între un miliţian şi un măgar? Întreg autobuzul era plin de hohote. Miliţianul încurcat a răspunde la aşa întrebare, tot ruga pe profesorul Neaga să-i spună care ar fi deosebirea.
– Mai gândeşte-te, poate găseşti răspunsul – îl îndeamnă mucalitul universitar de la Sibiu. Se apropia staţia Răhău unde trebuia să coboare Nicolae Neaga. Câţiva dintre călători îl rugau pe profesor să dea el răspunsul, văzând pe miliţian în încurcătură. Doreau să audă din gura profesorului care este deosebirea dintre măgar şi miliţian.
Înainte de a coborî, îi zise miliţianului cuprins de nerăbdare ca să afle răspunsul:
– Auzi, domnule miliţian, nu te mai gândi. Între miliţian şi măgar nu este nicio deosebire. Întreg autobuzul a izbucnit în râsete. Uşa s-a deschis. Profesorul a coborât râzând şi el cu gura până la urechi.
Printre marile personalităţi universitare era şi Dumitru Călugăr. Într-o zi, trecând prin gangul Institutului Teologic Universitar, tuşea de mama focului. Profesorul Mladin, şi el călugăr, fiind în apropiere, îi zice uşor flegmatic:
– Măi Dumitru, de ce tuşeşti ca un măgar?
– Aşa tuşim noi călugării, răspunde profesorul, servindu-i mingea inteligenţei la fileu.
Isidor Todoran, înfricoşătorul dascăl de Dogmatică făcea ravagii nu doar cu severitatea de oţel, ci şi cu privirea care te săgeta pe deasupra ochelarilor traşi pe nas. Nu râdea niciodată.
În anul III şi IV se studia Dogmatica. Spaima era aşa de mare încât mulţi studenţi făceau anul I şi II la Sibiu, iar ultimii doi ani se transferau la Bucureşti, ca o mare izbăvire. La examene se trecea greu. Trebuia să ştii carte. Dacă rămâneai corigent era o catastrofă. Unii dintre studenţii care aşteptau la uşă cădeau jos leşinaţi, fiind duşi cu targa la spital.
Se vorbea că pe colegul meu, mai mare cu un an, Justinian Chira, stareţul Rohiei, l-ar fi încolţit la examene. Aceasta m-a îndârjit şi m-am pregătit să-l înfrunt, cu orice preţ. Îmbrăcat în gri-albastru, nici eu nu am mai văzut aşa culoare şi material, numit „tuş turcesc”, cu sandale maro şi cu ciorapi albi, cu lanţ şi ceas de buzunar ca-n secolul al XIX-lea şi stilou pus în buzunarul de sus, i-am dat lista cu subiectele, după ce strigase catalogul cu glasul lui de bariton gutural.
Când am spus prezent, s-a holbat la mine coborându-şi ochelarii ca să mă vadă mai bine. Mă aşteptam să mă poftească afară să mă îmbrac ca oamenii. Acum nu aş mai avea acea îndrăzneală. L-am privit şi eu gata de atac. N-a scos niciun cuvânt. S-a uitat pe lista subiectelor pe care le-am scris. Deodată am auzit:
– Cine te-a pus să împarţi lecţia în două subiecte? Acum să-mi spui titlul întreg ca în carte. M-a prins în ecuaţia în care doream să înving. Nu mă aşteptam. Am înţeles de ce fugeau studenţii la Bucureşti.
– Lecţia era lungă, Părinte Profesor şi m-am gândit că ar fi mai bine să fie împărţită în două. Îşi ridică ochelarii pe frunte şi zice:
– Bă, da’ ce minte ai! Auzi la tine! Să mă pui la încercare? Ia să vedem acum ce ştii. M-am bucurat din inimă de dialogul cu înăspritul profesor, spaima Sibiului universitar. Am escaladat zidul. Era altfel în sinea sa. Trebuia să ai curaj. Am simţit că agreează această stare.
– Ia să-mi spui bibliografia nemţească, englezească, franţuzească, grecească şi latinească, la lecţia pe care ai tăiat-o în două. Norocul meu că tăind lecţia am zărit şi bibliografia şi am fotografiat-o cu memoria mea vizuală. I-am spus vreo şapte cărţi, pe care le nota pe coala de hârtie pe care i-am dat-o cu subiectele. Când credeam că-mi spune să ies afară, aud:
– Primeşti nota opt. Eşti liber. Nu-mi venea să cred. Colegii mă socoteau un „erou” că am scăpat, învingând la examenul de Dogmatică.
La studiul limbilor clasice şi moderne era Mircea Păcurariu, fostul meu profesor de la Neamţ, pe care n-am reuşit să-l însor cu Mariana Vodă. A fost adus la Sibiu de Şofron Vlad pentru a-l lăsa urmaş la catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Până atunci preda de toate. Era sobru, erudit, serios şi drept cu notările. Îţi era ruşine dacă nu ştiai. Şi lui i se făcea ruşine când te nota pe cât ai merita şi nu cât ar fi dorit el.
Secretarul binevoitor era Constantin Voicu! Nu rămânea nicio problemă nerezolvată. Era mereu vesel. A dorit să rămână diacon, dar asta nu l-a oprit să fie profesor şi decan răzbătător şi conducător de doctorate, mai recent.
La casieria Institutului Teologic, de după ghişeu, te privea, ca un ghiduş, Ică Ioan. Pe masa casieriei vedeam dicţionare dolofane de nemţească, mai ales. Rar s-a văzut un ins cu voinţă întru a se realiza ca om de carte înaltă. Ceea ce a şi reuşit, predând Dogmatica în „stil propriu”, ca prezentare şi gestică hazlie.
Figura cea nostimă, care aducea cu chipul lui Einstein, Corneliu Sârbu, profesor, tobă de carte, avea o mare răbdare să te asculte ce ştii şi mai ales ce nu ştiai din Teologia Fundamentală. Era un mare pelerin şi tare hazliu.
Săracul Floca Ion se ocupa cu şefia la cantina şcolii. El avea să ajungă profesorul cunoscut de Drept Bisericesc şi internaţional. Mi-a fost mereu milă de el. Nici azi nu ştiu de ce.
Muzicianul, muzicologul, dirijorul şi compozitorul Gheorghe Şoima era de o delicateţe angelică. Îl ajuta şi chipul său aproape serafic. Se simţea în el Duhul lui Dumnezeu năvălind pe portativ şi în cânt coral desăvârşit. Avea o răbdare de diamant.
Cu pas molcom păşea Spiridon Cândea, profesorul de Teologie Pastorală. I-am trecut pragul. Îmi povestea despre studiile în Grecia, când l-a avut coleg pe Iustin Moisescu. Când l-a întrebat Petru Groza, după ce s-a vacantat Scaunul de Mitropolit al Ardealului, în anul 1955:
– Spiridoane! cine crezi că poate fi urmaş în Jeţul Arhieresc al Transilvaniei?
Colegul atenian din tinereţe recomandă:
– Cel mai bun nu poate fi altul decât Iustin Moisescu, colegul meu de doctorat de la Atena.
Aşa a ajuns Iustin Moisescu Mitropolit al Ardealului, recomandat de colegul său din tinereţe, Spiridon Cândea. Se vorbea că Justin Moisescu n-a prea fost încântat de această perspectivă, dar a acceptat totuşi înalta ascultare bisericească.
Doamne! Ce păcat că mulţi nu mai sunt fizic printre noi!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
