După cum se ştie din veacul veacurilor, atunci când doreşti să distrugi autoritatea unei instituţii sau a unui om, îi pui la îndoială lucrarea pe care o face. Mai mult, îi găseşti argumente de a duce la desfiinţarea temeiurilor sacre sau legal – administrative. Aceasta se face deseori din invidie şi răutate. Şi se face cu multă osârdie mai ales atunci când, cel care o face, are un scop anume sau doreşte să mute atenţia pe alte planuri, pentru a nu se vădi pe sine. Vorba din bătrâni: Să mutăm la alţii musca de pe căciula noastră!
Cărturarii şi bătrânii poporului evreu din vremea lui Iisus, aveau grijă să se ascundă în spatele Legii, de unde aruncau săgeţile vătămătoare.
Păruiala de care s-au învrednicit negustorii din templu, prăbuşirea la pământ a zarafilor şi alungarea profanatorilor care transformaseră Casa lui Dumnezeu în grajd şi peşteră de tâlhării, a îndârjit la culme pe cei care se dădeau capii poporului. Inima plină de venin i-a dus în templu ca să-l prindă pe Iisus în cuvânt: „Iar după ce au intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului şi au zis: „Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Ştie Iisus din veac ce zace în inimile noastre pline, de cele mai multe ori, de cele mai urâte gânduri, chiar dacă ne arătăm mieroşi în vorbă. Însă aceste vipere şi-au găsit tămăduitorul, după cum se vede, că: „Răspunzând, Iisus, le-a zis: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni?” Plesnitura peste vicleşugul lor a fost dură. S-au sfătuit între ei ce să răspundă: „Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de prooroc!” După cum era şi firesc, răspunsul nu era decât cel aşteptat de Iisus: „Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu ştim.” Chiar dacă le-a venit greu să dea răspunsul, au folosit vicleşugul, ca mijloc de scăpare din capcana întinsă. Atunci Iisus le-a mai tras un bici, spunându-le: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!” (Matei 21, 23-27).
Şi pentru a le pecetlui aroganţa şi vicleşugul, pâinea lor cea de toate zilele, le zice în auzul tuturor: „Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Matei 21, 31).
De la Intrarea în Ierusalim a Domnului Iisus şi până la Răstignire, răstimp de cinci zile, Divinul Învăţător a avut cea mai grea dar şi cea mai bogată vreme de a semăna Cuvântul lui Dumnezeu în inima şi sufletul celor care au avut bucuria unică de a vedea şi auzi pe Fiul lui Dumnezeu!
Nici problemele sociale n-au lipsit din ispitirile la care-l puneau înverşunaţii vicleni, de data aceasta fariseii şi irodianii, şi ca să-l prindă în cuvânt, I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? El însă cunoscând făţărnicia lor, le-a zis: Pentru ce mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar ca să-l văd. Şi I-au adus. Şi i-a întrebat Iisus: Al cui este chipul acesta şi inscripţia de pe el? Iar ei I-au răspuns: Ale Cezarului. Iar Iisus a zis: Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Şi se mirau de El!” (Marcu 12, 14-17).
Dar în acest spaţiu al Săptămânii Pătimirilor, Iisus trebuia să limpezească, pentru cei ce vor veni, şi cele în legătură cu învierea. Iisus era asaltat fără cruţare. De data aceasta se apropie de El cei din partida saducheilor: „Şi au venit la El saducheii care zic că nu este înviere şi-L întrebau zicând: Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris, că de va muri fratele cuiva şi va lăsa femeia fără copil, să ia fratele său pe femeia lui şi să ridice urmaş fratelui. Şi erau şapte fraţi. Şi cel dintâi şi-a luat femeie, dar, murind, n-a lăsat urmaş. Şi au luat-o pe ea al doilea, şi a murit, nelăsând urmaş. Tot aşa şi al treilea. Şi au luat-o toţi şapte şi n-au lăsat urmaş. În urma tuturor a murit şi femeia. La înviere, când vor învia, a cărui dintre ei va fi femeia? Căci toţi şapte au avut-o de soţie!” (Marcu 12, 19-23).
Iisus Domnul a fost auzit de multe ori grăind mulţimilor despre înviere. Acum, întrebătorii au crezut că vor prinde pe Iisus în cuvânt. Dar iată răspunsul: „Oare nu pentru aceasta rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? Căci, când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri. Iar despre morţi că vor învia, n-aţi citit, oare, în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii! Mult rătăciţi!” (Marcu 12, 24-27).
Întorcându-se în Betania, de data aceasta în casa lui Simon leprosul: „S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru, cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; căci ea turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea!” (Matei 26, 6-12).
Toate erau în planul cel veşnic al lui Dumnezeu!
Calinic Argeșeanul
