Fiind la lucrările Sfântului Sinod, din decembrie 1989, auzeam că la Timişoara este mare tulburare. Era pe 17 decembrie. Se spărgeau vitrine, se vandaliza totul. Ion Cumpănaşu, Preşedintele Departamentului Cultelor, se dusese acolo de urgenţă ca să potolească pe credincioşii maghiari şi români, care apărau pe pastorul Laszlo Tokes.
Era pedepsit. Trebuia să părăsească Timişoara. Pe fondul nemulţumirii au început represaliile.
Mi se părea o acţiune de operetă. Pe Dealul Patriarhiei, croitorul Marin povestea cum, la metrou, a fost bătut măr, că strigase cu alţi bucureşteni: Jos Ceauşescu! Nu-mi venea să cred. Era deja 18 decembrie 1989! Fiind ultima zi de Sinod, trebuia adresată o telegramă lui Ceauşescu, obişnuită, de altfel, la finea fiecărei şedinţe. Se mulţumea, se lăuda activitatea „celui mai iubit fiu al poporului român”, şi era asigurat de întreaga preţuire.
Parcă-i văd pe cei doi directori de la Departamentul Cultelor, care se osteneau să convingă pe Patriarhul Teoctist să semneze, în numele Sinodului, obişnuita telegramă. Se vedea, că Teoctist, plin de prudenţă, se codea, de data aceasta, ca să mai trimită încă o telegramă celui care se clătina întru domnia sa, de peste un sfert de veac.
În România Liberă, avea să apară pe 19 decembrie, telegrama Sinodului, care, în termenii ştiuţi, era lăudat „conducătorul iubit”, exact când, la Timişoara, erau ostilităţile care se ştiu. Acea telegramă a fost mereu amintită. Se condamna faptul că Biserica lăuda, pe ultima sută de metri, pe tiranul care a înfometat o ţară, suprimându-i elementarele drepturi cetăţeneşti.
Săracele drepturi!
Aceeaşi poveste sinistră, în istoria omenirii!
Pregătindu-mă să plec spre Argeş, în sala de aşteptare, la intrarea de serviciu era V. B., colonelul de Securitate, care supraveghea întreaga activitate bisericească bucureşteană. Sclipindu-i ochii, mă abordează, întrebându-mă:
– Cunoaşteţi pe Mărgineanu?
– Nu-l cunosc, îi răspund fără să mă gândesc.
– El spune că vă cunoaşte. Ia mai gândiţi-vă. Trebuie să ştiţi că el a spus că aţi lipit împreună, prin metrou, manifeste împotriva lui Ceauşescu.
Am rămas ţintuit locului. Nu ştiam ce să mai cred. Iată-mă şi lipitor de manifeste, mi-am zis în gând. Cine o mai fi acela care se ţine de capul meu. Vor să mă bage la apă, cu orice preţ. Mintea îmi mergea în toate direcţiile. Fără să gândesc, am spus:
– Veniţi la Argeş! Acolo am să vă spun cum stau lucrurile şi făcând stânga-împrejur, l-am lăsat, privindu-mi paşii, care se depărtau de omul cu gânduri infame la adresa mea. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Probabil că nu-mi ierta îndrăzneala de a-i fi spus câteva lucruri când eram stareţ la Cernica. Îi tremurau mâinile. Povestea lucruri pe care era dator să nu le spună. Iar eu, neavând de lucru, l-am întrebat:
– De ce vă tremură mâinile? Doar sunteţi tânăr! Nu cumva aţi călcat pe bec prin străinătate şi v-au prins? Cu cât v-a răscumpărat ţara?
Nu uit nici acum ce priviri sticloase mi-a aruncat atunci! Privirea aceea îmi pândeşte urmele şi acum…
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
