Istoria lui Cain și Abel nu este doar o relatare arhaică despre o crimă, ci o radiografie profundă a gândirii și simțirii omului. Problema nu începe cu uciderea lui Abel, ci mult mai devreme, în momentul în care Cain se apropie de Dumnezeu fără credință vie.
În relatarea biblică despre Cain și Abel, Scriptura spune: „Domnul a căutat spre Abel și spre darurile lui, iar spre Cain și spre darurile lui n-a căutat” (Facerea 4, 4–5). Textul ebraic folosește un verb care înseamnă „a privi, a lua aminte, a avea în vedere”, fără a sugera o respingere arbitrară sau o nedreptate din partea lui Dumnezeu. Accentul nu cade pe o schimbare în dispoziția lui Dumnezeu, ci pe starea inimii omului: nu Dumnezeu îl respinge pe Cain, ci Cain se află deja în necredință și, tocmai de aceea, nu poate primi cu credință privirea binevoitoare a lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu nu lipsește și nu este retras; însă harul nu este primit fără credință, iar jertfa adusă fără credință nu poate fi plăcută lui Dumnezeu. Diferența nu a fost una exterioară, ci una lăuntrică.
Apostolul Pavel, în Epistola către Evrei, tâlcuiește acest adevăr cu precizie teologică: „Prin credință Abel a adus lui Dumnezeu jertfă mai bună decât Cain; prin ea a primit mărturia că este drept, Dumnezeu mărturisind pentru darurile lui; și prin ea, deși a murit, încă grăiește” (Evrei 11, 4). Domnul Iisus Hristos Însuși îl numește pe Abel „Abel cel neprihănit” și îl așază între primii din șirul profeților uciși de propriul lor popor (Matei 23, 35).
Apostolul Ioan mărturisește că Cain, fiul lui Adam, era „de la cel rău”, adică se afla în starea de necredință și sub stăpânirea păcatului, și că l-a ucis pe fratele său Abel nu dintr-o cauză exterioară, ci pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte (I Ioan 3, 12). Abel a adus jertfă prin credință, iar credința s-a vădit în faptul că a adus ceea ce avea mai bun, din întâii născuți ai turmei sale. Cain, dimpotrivă, a adus o jertfă formală, fără inimă credincioasă, fără ascultare reală. De aceea Scriptura nu spune nicăieri că Cain ar fi adus „cele dintâi roade”, ci afirmă simplu că a adus „din roadele pământului” (Facerea 4, 3). Aceasta arată că problema nu a fost materia jertfei, ci lipsa credinței care dăruiește ce este mai bun. Acest adevăr rămâne o avertizare și pentru noi, ca nu cumva să venim înaintea lui Dumnezeu doar cu „resturi” – nu neapărat materiale, ci ale inimii duhovnicești – oferindu-I doar timpul cel mai obosit și lipsit de atenție (de pildă, duminica tratată ca o simplă prelungire a odihnei după ora nouă), sau evitând să aducem cu bucurie daruri bune pentru sprijinirea fraților din Biserică și pentru slujitorii ei, „care își țin bine dregătoria, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura” (I Timotei 5, 17), ori să ne îngrijim de rânduiala și frumusețea casei lui Dumnezeu; nu ca o plată sau ca un merit înaintea Lui, ci ca rod firesc al credinței vii.
Scriptura este limpede: „Fără vărsare de sânge nu se dă iertare” (Evrei 9, 22), pentru că „viața trupului este în sânge”, iar Dumnezeu spune: „Eu vi l-am dat pe altar ca să faceți ispășire pentru sufletele voastre” (Levitic 17, 11). Mielul adus de Abel, „prin credință” (Evrei 11, 4), preînchipuie jertfa Mielului lui Dumnezeu, despre Care se mărturisește: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), împlinind mântuirea nu prin vrednicia omului, ci prin harul lui Dumnezeu primit în credință curată.
Dumnezeu a poruncit dintotdeauna ca ceea ce este întâi și mai bun să fie pus deoparte pentru întâlnirea cu El: „Să aduci în casa Domnului Dumnezeului tău pârga celor dintâi roade” (Ieșirea 23, 19) și „Cinstește pe Domnul din averea ta și din pârga tuturor roadelor tale” (Pilde 3, 9). Prin urmare, problema lui Cain nu a fost lipsa jertfei, ci lipsa credincioșiei. O jertfă adusă fără credință este respinsă, pentru că Dumnezeu nu caută darul, ci inima: „Jertfa celor necredincioși este urâciune înaintea Domnului, iar rugăciunea celor drepți este bineplăcută Lui” (Pilde 15, 8).
Tragedia lui Cain nu se oprește însă aici. După respingerea jertfei, i se oferă o șansă: pocăința. Dumnezeu nu-l leapădă definitiv, ci îl cheamă la îndreptare. Cain ar fi putut să se smerească, să recunoască pierderea credinței, să caute mijlocire și să se întoarcă. Însă el refuză pocăința și alege răzvrătirea. Aceasta este logica păcatului: când credința se stinge, omul nu mai caută iertarea, ci justificarea de sine; de aceea, Cain nu se pocăiește, ci ucide.
Aici se leagă profund tema iertării. A ierta nu înseamnă relativizarea păcatului, ci a privi omul și situația prin filtrul rațiunii luminate de har. Celălalt poate greși din slăbiciune, din necaz, din neputință sau din lipsă de înțelegere; nu orice clipă este favorabilă omului căzut. Iertarea este rodul unei inimi care a primit har, nu al uneia care caută mereu răzbunare. Invidia apare atunci când omul vede binele celuilalt, dar refuză responsabilitatea de a deveni el însuși mai bun; ordinea interioară se construiește prin asumare sinceră, nu prin comparație resentimentară.
De aceea, cercetează-te cu onestitate înaintea lui Dumnezeu și întreabă-te: în ce fel ceea ce citesc, ceea ce ascult și ceea ce privesc îmi afectează credincioșia față de Dumnezeu, îmi slăbește credința și îmi tulbură conștiința, îndepărtându-mă de încrederea deplină în darul lui Hristos?
Adevărata jertfă nu mai este una strict materială, ci viața însăși, adusă lui Dumnezeu prin credință: „Vă îndemn, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu – slujirea voastră cea duhovnicească” (Romani 12, 1). Această viață nouă este posibilă numai prin Duhul Sfânt.
Apostolul Pavel este categoric: „Dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce L-a înviat pe Hristos din morți va face vii și trupurile voastre muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Romani 8, 11), iar „dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8, 9).
Nu există o stare intermediară. Oamenii se împart în două categorii: cei care au Duhul lui Hristos și sunt fii ai lui Dumnezeu, și cei care nu au Duhul lui Hristos. Mărturia apostolică este clară și fără echivoc: Duhul Sfânt este dat în mod real și deplin prin Cuvântul Sfânt și Sfintele Taine și rămâne acolo unde credința este păstrată; iar acolo unde credința este pierdută prin necredință și împotrivire, Duhul Sfânt nu mai este prezent, indiferent de opiniile sau construcțiile omenești.
Aceasta este miza întregii relatări: fără credință nu există jertfă plăcută, fără pocăință nu există restaurare, iar fără Duhul lui Hristos nu există viață nouă. Cain rămâne exemplul tragic al omului formal religios fără credință, iar Abel – mărturia vie că Dumnezeu primește nu ceea ce dăm, ci ceea ce suntem prin har.
Cuvântul „creștin” apare în Sfânta Scriptură doar de trei ori: „Și ucenicii s-au numit întâi creștini în Antiohia” (Faptele Apostolilor 11, 26), „Încă puțin și mă vei convinge să devin și creștin” (Faptele Apostolilor 26, 28–29) și „Iar de suferă ca un creștin, să nu se rușineze, ci să slăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta” (I Petru 4, 16). Acest lucru arată limpede că simpla purtare a numelui nu este suficientă fără credință vie și ascultare, căci Însuși Domnul avertizează: „Nu oricine Îmi zice: «Doamne, Doamne», va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).
Adevărata jertfă pe care Dumnezeu o caută nu este una formală și contextuală, asemenea jertfei lui Cain, ci una lăuntrică, constantă și credincioasă: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 17). Din această jertfă izvorăsc pocăința, credința și viața în Duhul lui Hristos.
✍️ Prof. Rev. Psih. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
