În vara anului 1960, dorul de muncă şi de a fi angajat pentru a lucra undeva, ca să fac ceva parale pentru şcoală, m-a dus la Episcopia Romanului, în oraşul cu strada Alexandru cel Bun, numărul 5. Am rămas impresionat de aşezarea Episcopiei, unică în felul ei.
Vicar eparhial era Arhimandritul Emilian Birdaş. Un maramureşean harnic şi iute foc. Se îmbrăca la şapte ace, cum s-ar spune. Culoarea gri, mai ales vara era de mare distincţie.
Spre seară se plimba prin faţa bisericii mari. Dă semn ca intendentul său, Epifanie Bulancea, un călugăr fercheş, cu care semăna aproape leit, să-i aducă pantofii, că era în papuci. Când vine cu ei în mână, îi spune:
– Copile, cum să mă încalţ eu în faţa Altarului? Pleacă de aici cu pantofii! Atunci mi-am zis că Emilian Birdaş este un adevărat călugăr şi cleric, cu mare temere de Dumnezeu.
Ca ascultare, m-au pus să scot iarba de pe aleile care înconjurau lacul frumos împănat cu peşti de toate felurile. Când m-a văzut, mi-a luat sapa din mână. Izbea cu ea de-i sărea pietrişul cu iarbă cu tot peste sandalele lustruite. Plin de năduf strigă:
– Copile, ai văzut cum se sapă?
– Da, i-am răspuns!
– Nu te uita cu capul strâmb la soare, că aşa fac doar neghiobii, auzi?
– Aud, Părinte Vicar, răspund repede ca să nu se înfurie mai tare, că deja se înroşise ca racul, şi se umflaseră venele la gât.
– Până deseară, copile, să fie aleile gata că mâine am altă treabă cu tine. Altfel nu iei niciun ban.
A doua zi m-a pus la fân. Era de încărcat carul iar calul, pe nume Ioşca, azvârlea din picioare şi răsturna căruţa cu fân cu tot. Încercând să-l potolesc, m-a muşcat de mână, rupând o bucăţică din palmă. După ce m-am pansat, m-a văzut Vicarul Episcopal, cu mâna bandajată spânzurând. Îl aud strigând:
– Prostovane! Eşti un nemernic! Ai băgat mâna în gura calului ca să te muşte? Nu vrei să munceşti? Te voi da afară, nenorocitule. N-am scos niciun cuvânt. Doream să nu supăr pe nimeni. Nemaiputând să lucrez am fost orânduit să ajut pe maica Iustina la bătut covoarele de la cancelarie, după masă când pleca personalul angajat. Eu ţineam covoarele, iar maica Iustina le bătea cu mătura ca să iasă praful. Când ne mai odihneam puţin, mai vorbeam câte ceva.
După contrafortul Catedralei, văd că apare un cap acoperit cu fes şi cu barbă albă, care-i ajungea până la brâu. Era duhovnicul, slujitor la Catedrală. Îi spun maicii Iustina:
– Maică, părintele se uită de după contrafort! La auzul cuvintelor, capul a dispărut cu barbă cu tot. Am gândit atunci că va fi ceva rău. A doua zi, Părintele Vicar, mă cheamă la cancelarie şi-l aud zicând subţire şi tăios:
– Copile, ce vorbeai cu maica Iustina, ieri când băteai covoarele?
– Nu-mi aduc aminte ce vorbeam. Eu ascultam mai mult!
– Dar Iustina ce vorbea, dobitocule încălţat? Nu-ţi aduci aminte?
– Nu-mi aduc aminte, că mă uitam cum părintele Creţu pândea de după contrafort.
– Fă-ţi bagajele şi azi vei pleca de la Episcopia Romanului. Casier, fă-i plata pe zilele lucrate.
Am pornit la drum. Luam calea spre casă, bucurându-mă că am scăpat teafăr din frumoasa curte a Episcopiei Romanului. Din depărtare vedeam doi tineri care văruiau, legaţi cu frânghii, pe scări de lemn, uriaşa clopotniţă care străjuia oraşul liniştit de câmpie, cu dropii, ciocârlii şi mii de greieri, care cântau într-o fericită neodihnă.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
