De ce Ortodoxia nu poate urma modelul anglican al hirotoniei femeilor
Lumea a fost de curând surprinsă de anunțul numirii unei femei în funcția de Arhiepiscop de Canterbury, conducătoarea spirituală a Comuniunii Anglicane. Nu este prima situație în care o femeie ajunge să conducă, instituțional, Biserica Angliei. De-a lungul istoriei, conducătorul suprem al acestei biserici a fost monarhul britanic, și nu au fost puține momentele în care această demnitate a fost deținută de regine – Elisabeta I, Victoria sau Elisabeta a II-a. Totuși, este pentru prima dată când funcția de întâistătător spiritual al clerului anglican a fost încredințată unei femei episcop.
Decizia a fost întâmpinată cu entuziasm în unele medii, dar și cu rezerve profunde în altele. Chiar și în interiorul lumii anglicane, reacțiile sunt împărțite: unii o văd ca pe o deschidere istorică, alții ca pe o abatere de la Tradiția apostolică. Dincolo de dezbaterea publică, întrebarea esențială rămâne aceeași: ce este, în fond, preoția, și cine o poate primi?
Când Biserica Angliei a hotărât să permită hirotonia femeilor, sute de slujitori anglicani au refuzat să accepte această inovație. Mulți au părăsit rândurile clerului anglican și au trecut fie la romano-catolicism, fie la comunități tradiționaliste, considerând că decizia contrazice Tradiția apostolică și logica însăși a preoției.
Această hotărâre nu poate fi separată de istoria Reformei protestante, începută în secolul al XVI-lea. În Anglia, Reforma a căpătat o formă proprie prin ruptura regelui Henric al VIII-lea de Papa Clement al VII-lea, care refuzase să-i accepte divorțul. Astfel, dintr-o dispută personală s-a născut o schismă instituționalizată: regele a devenit „Capul suprem al Bisericii Angliei”, iar tradiția a fost înlocuită treptat de decizii politice și parlamentare. De aici și până la decizii sinodale lipsite de consens universal, precum hirotonia femeilor, nu a fost decât un pas.
Ortodoxia nu desconsideră femeia, ci o cinstește și o așază în locul cel mai înalt al creației: acela de născătoare, păstrătoare și vestitoare a vieții. Prin Fecioara Maria, Dumnezeu a intrat în lume. Prin femeile mironosițe, Învierea a fost vestită pentru prima dată. Prin rugăciunea și jertfa femeilor credincioase, Biserica a fost susținută în toate veacurile. Evanghelia însăși arată o revelație progresivă a rolului femeii. Când Hristos vorbește cu femeia samarineancă, ucenicii „se mirau că stă de vorbă cu o femeie” (Ioan 4, 27). El rupe barierele culturale, dar nu schimbă ordinea rânduită de Dumnezeu. Își descoperă identitatea Sa mesianică unei femei dintr-un neam disprețuit de iudei și cu o viață dezordonată, arătând că și femeia poate fi vas al harului. În genealogia Mântuitorului apar patru femei, Tamar, Rahav, Rut și Batșeba – fiecare cu o istorie complicată, uneori rușinoasă, dar toate integrate în planul mântuirii. Prin ele, Dumnezeu arată că nu există viață irosită, ci doar vieți care pot fi transfigurate.
Preoția nu este o funcție administrativă sau un drept revendicabil, ci o Taină instituită de Însuși Hristos. Apostolul Pavel numește pe slujitori „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1) și „trimiși ai lui Hristos” (II Corinteni 5, 20). În această lumină, preotul nu este un simplu reprezentant religios, ci un chip văzut al Mirelui Hristos, Care Se jertfește pentru Biserică. Preoția are un caracter jertfelnic și sacramental, iar slujirea liturgică își trage sensul din Jertfa lui Hristos, Arhiereul veșnic.
Dacă preoția ar fi doar o funcție socială, atunci, într-o lume care promovează egalitatea absolută, logica omenească ar cere identitatea de roluri între bărbat și femeie. Dar preoția, în sens ortodox, nu ține de egalitatea funcțională, ci de rânduiala divină. Dumnezeu a rânduit în istorie o ordine duhovnicească: bărbatul este chemat la slujirea jertfelnică, iar femeia la dăruirea vieții. Această diferență nu exprimă inferioritate, ci complementaritate, așa cum se vede în raportul dintre Hristos și Maica Domnului: El, Cel Care Se jertfește; Ea, cea care dă viață și devine „Maica Vieții”.
De la începuturile sale, Biserica nu a hirotonit femei la preoție. De peste patru milenii, de la Moise și Aaron până în Noul Legământ, Dumnezeu nu a poruncit nimănui să hirotonească femei. În schimb, Sfânta Scriptură amintește de existența diaconițelor, precum Febe, „diaconiță a Bisericii din Chenhrea” (Romani 16, 1). Rolul acestora era asemănător cu cel al celor șapte diaconi menționați în Faptele Apostolilor: o slujire de ajutorare, cateheză și asistență în treburile sfinte, mai ales la botezul femeilor adulte. Unele scrieri din secolele III–IV arată că diaconițele aveau și un rol liturgic auxiliar, fără însă a celebra Sfintele Taine.
Chiar dacă nu mai îndeplinesc aceleași sarcini ca în Biserica primară, diaconițele există și astăzi în Biserica Ortodoxă, în special în cadrul mănăstirilor și în activitățile filantropice, acolo unde este nevoie de o slujire aparte a femeilor consacrate lui Dumnezeu – precum se vede și în Patriarhia Alexandriei, unde au fost reactivate unele slujiri diaconale feminine. Această slujire nu este una secularizată, ci binecuvântată și organizată sub autoritatea episcopului, integrată în lucrarea Bisericii.
Rânduiala diaconițelor este menționată și reglementată în Sfintele Canoane: Canonul 19 al Sinodului I Ecumenic, Canonul 15 al Sinodului IV Ecumenic, Canoanele 14, 15, 40 și 48 ale Sinodului V-VI Ecumenic, precum și Canonul 44 al Sfântului Vasile cel Mare, care precizează: „Așadar, noi nu lăsăm ca trupul diaconiței, sfințit fiind, să fie în întrebuințare trupească.”
Din aceste mărturii reiese limpede că slujirea diaconițelor nu a fost o substituire a preoției masculine, ci o lucrare complementară, născută din nevoile pastorale ale comunității. Femeia nu este exclusă din viața Bisericii, ci chemată la un mod de slujire propriu, conform darurilor sale duhovnicești.
Sfântul Apostol Pavel este foarte clar: „Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat” (I Timotei 2, 11-12). Și iarăși: „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinților. Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul, ci să fie supuse, cum zice și Legea…” (I Corinteni 14, 33-34).
Aceste cuvinte nu exprimă o limitare a demnității femeii, ci o așezare în ordinea darurilor. Femeile excelează în slujiri de compasiune, ospitalitate, educație și rugăciune. Ele sunt inima Bisericii: de la mironosițele care au vestit Învierea, până la mamele și monahiile cuvioase care duc mai departe viața și credința.
Unii invocă textul din Galateni 3, 28: „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Iisus” – pentru a justifica hirotonirea femeilor. Dar interpretarea ortodoxă înțelege acest verset în sens soteriologic, nu funcțional: egalitatea este în har și în mântuire, nu în rolurile sacerdotale. În Hristos, toți suntem prunci ai lui Dumnezeu.
Preotul și arhiereul nu acționează în nume propriu, ci în numele Bisericii, ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos, primind slujirea prin hirotonie de la episcopi și lucrând întotdeauna în comuniune cu ei.
Puterea de a îndeplini slujirile sfinte vine de la Mântuitorul Iisus Hristos, Care a dat-o Apostolilor, cu posibilitatea de a o transmite mai departe altor ucenici. Această succesiune apostolică este temelia unității și continuității Bisericii, prin care harul preoției se transmite neîntrerupt până astăzi. Așa s-a hotărât încă din vremea primului Sinod Apostolic de la Ierusalim (Faptele Apostolilor, cap. 15), când hotărârile luate de Apostoli au fost însoțite de formularea: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă…” – semn că autoritatea în Biserică nu vine din politici omenești, ci din lucrarea Duhului Sfânt. „Iată, venim să facem voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10, 9) – aceasta este logica interioară a slujirii: nu voia epocii, nici criteriul eficienței sociologice, ci voia lui Dumnezeu, împlinită în ascultare și jertfă.
Un apel la logica sănătoasă
- Preoția este icoană sacramentală a lui Hristos-Mirele. A cere ca semnul să ignore ceea ce semnifică (Hristos, bărbatul care Se jertfește pentru Biserică) este o contradicție logică: s-ar pierde sensul însuși al Tainei.
- Despre cauză și efect: Dacă vitalitatea bisericească nu crește în urma „reformelor” structurale, diagnosticul este greșit. Criza nu se vindecă prin adaptări exterioare, ci prin întoarcerea la sursa vieții – Hristos. Vindecarea vine din pocăință, din Euharistie, din viață duhovnicească, nu din compromisuri sau din imitarea modelelor lumești.
Adevărata chemare a femeii nu este una concurențială, ci sinergică. Bărbatul și femeia descoperă deplin identitatea lor prin har, atunci când converg către Arhetipul comun și devin „un om nou în Hristos”. Ortodoxia nu poate adopta modelul anglican, pentru că acolo unde s-a încercat adaptarea slujirii la mentalitatea lumii moderne, nu s-a produs revigorarea credinței, ci, dimpotrivă, o adâncire a crizei.
Anglicanii hirotonesc femei episcop, preoții lor se pot căsători, dar tot mai puțini oameni merg la biserică, iar numărul celor care îmbrățișează slujirea preoțească este în continuă scădere. Simplele reforme ecleziastice nu pot vindeca lipsa de trăire. Criza actuală nu este una de structură, ci de viață duhovnicească. Nu hirotonia femeilor episcopi va aduce înnoirea Bisericii, ci întoarcerea la viața în Duhul Sfânt, la rugăciune, la pocăință, la cateheză și la trăirea continuă a Euharistiei. Căci, așa cum spune Apostolul Pavel, „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Corinteni 14, 33), iar pacea Sa se sălășluiește doar acolo unde se păstrează rânduiala dumnezeiască.
Ortodoxia nu exclude femeia, ci o cinstește în chipul desăvârșit al Maicii Domnului, prin care Viața a intrat în lume. Adevărata slujire nu este o revendicare de drepturi, ci o dăruire în iubire și ascultare.
Societatea de astăzi se zbate între două extreme care, în mod paradoxal, ajung să rănească demnitatea femeii: pe de o parte, feminismul radical, care confundă libertatea cu imitarea bărbatului, iar pe de altă parte, mentalitatea abuziv-patriarhală, care o limitează, o reduce și îi neagă valoarea reală. Adevărata libertate nu înseamnă să devii altceva decât ești, iar egalitatea nu presupune uniformitate.
Ortodoxia respinge aceste polarizări și propune o viziune echilibrată: bărbatul și femeia nu sunt în competiție, ci în comuniune de conlucrare. Fiecare are o chemare proprie, un mod de a iubi și de a dărui.
✍️ Protos. Prof. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
