(Scurt catehism practic-liturgic)
🔹Domnul Iisus Hristos a vestit învățătura Sa tuturor oamenilor care voiau să-L asculte, dar nu tuturor le-a încredințat misiunea de a duce mai departe slujirea Sa dumnezeiască. El i-a ales în mod special pe cei Doisprezece Apostoli, iar după Învierea Sa, le-a spus: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21). Apoi a suflat asupra lor și le-a dat Duhul Sfânt, ca semn că lucrarea Lui continuă în lume prin ei. Pe lângă cei Doisprezece Apostoli, Domnul Iisus Hristos a ales și alți 70 de ucenici, cărora le-a încredințat o misiune asemănătoare: „A ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde El avea să vină” (Luca 10, 1). La sărbătoarea Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra apostolilor în chip văzut, dându-le deplinătatea harului slujirii (Fapte 2, 3-4). Apostolii nu au fost trimiși doar să vorbească frumos sau să dea sfaturi bune, ci au primit de la Hristos puterea reală și harul de a lucra în Numele Lui:
- Să învețe și să propovăduiască Evanghelia: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).
- Să ierte păcatele celor care se pocăiesc: „Cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi, și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 23).
- Să conducă poporul lui Dumnezeu pe calea mântuirii: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; și cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Astfel, preoția Bisericii nu este o invenție omenească, ci o lucrare reală lăsată de Hristos și transmisă prin Sfinții Apostoli și urmașii lor, episcopii și preoții. Așadar, atunci când ascultăm cu adevărat de Biserică și de slujitorii ei rânduiți de Hristos, Îl ascultăm chiar pe Domnul.
🔹Care este cea mai mare putere a preotului?
Cea mai însemnată putere preoțească este lucrarea harică săvârșită prin Duhul Sfânt, prin care preotul devine slujitor și împreună-lucrător cu Dumnezeu în mântuirea oamenilor. Această lucrare se vede în mod deosebit în trei lucrări sfinte:
- Prefacerea Cinstitelor Daruri, adică sfințirea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, prin chemarea Duhului Sfânt la Sfânta Epicleză.
- Iertarea păcatelor, prin Taina Spovedaniei, unde preotul, ca iconom al tainelor lui Dumnezeu, dăruiește dezlegare în numele lui Hristos. I Corinteni 4, 1: „Aşa să ne socotească omul pe noi: ca slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.”
- Vestirea Evangheliei și săvârșirea Sfântului Botez, adică nașterea duhovnicească a omului în Hristos și luminarea lui cu adevărul dumnezeiesc.
🔹Care sunt treptele Preoției în Biserica?
Taina Hirotoniei (sau a Preoției) are trei trepte distincte și succesive:
- Diaconia – Întâi au fost aleși șapte diaconi, pentru slujirea și ajutorul concret în comunitate (Fapte 6, 6). Diaconul este hirotonit pentru a ajuta la slujbele Bisericii. El nu poate săvârși Tainele, dar are un rol important în viața liturgică.
- Preoția (prezbiteratul) – Preotul poate săvârși cele mai multe Sfinte Taine, în afară de Hirotonie și de sfințirea Sfântului și Marelui Mir. El păstorește o comunitate și slujește în ascultare de episcopul său.
- Episcopia – Episcopul are plinătatea harului preoțesc. Numai el poate hirotoni diaconi, preoți și alți episcopi, precum și sfinți Sfântul și Marele Mir, care se folosește la Mirungere și la sfințirea Sfintelor Altare. Preotul și diaconul își exercită slujirea în ascultare față de episcopul lor canonic, iar episcopul este în comuniune și ascultare față de Sfântul Sinod al Bisericii. În traducerile mai vechi ale Noului Testament, cuvântul „preot” apare ca „prezbiter”, dar asta nu înseamnă că era vorba doar de un bătrân respectat al comunității, fără hirotonie. Dimpotrivă, în toate cazurile, prezbiterii erau hirotoniți prin punerea mâinilor și rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt. Apostolii au hirotonit astfel de preoți (Fapte 14, 23), iar mai târziu, Tit și Timotei au făcut la fel, în fiecare cetate (Tit 1, 5; I Timotei 5, 22).
🔹Ce este un sinod și de ce este important?
Încă din vremea Sfinților Apostoli, hotărârile importante ale Bisericii s-au luat în comuniune frățească, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Primul exemplu este Sinodul Apostolic, care a avut loc la Ierusalim în jurul anului 50 d.Hr., sub conducerea Sfântului Iacov, fratele Domnului și primul episcop al Ierusalimului. Acest sinod, descris în Faptele Apostolilor, capitolul 15, a fost convocat pentru a lămuri o tulburare: unii iudei convertiți la creștinism cereau celor dintre neamuri să se taie împrejur și să țină toată Legea lui Moise. Apostolii și prezbiterii s-au întrunit și, după rugăciune și dezbatere, au hotărât că: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă să nu vi se pună nicio greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor, de sânge, de animale sugrumate și de desfrâu; de care păzindu-vă, bine veți face.” (Fapte 15, 28-29) Acesta a fost modelul sinoadelor ortodoxe: hotărâri luate împreună, cu discernământ duhovnicesc, în lumina Duhului Sfânt și cu grijă pentru mântuirea sufletelor.
🔹 Ce înseamnă hirotonia?
Hirotonia este una dintre Sfinte Taine ale Bisericii. Prin hirotonie, un bărbat botezat este sfințit și rânduit de către episcop, cu punerea mâinilor și chemarea harului Duhului Sfânt, pentru a sluji în una dintre cele trei trepte ale preoției sacramentale: diacon, preot (sau prezbiter) și episcop. Termenul provine din limba greacă: cheirotonia, care înseamnă „punerea mâinilor”, simbol al transmiterii harului apostolic. Acest gest este atestat încă din vremea Sfinților Apostoli, după cum citim în Faptele Apostolilor 6, 6: „I-au adus înaintea apostolilor, și, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei.” Hirotonia este mai mult decât o numire în funcție, este o lucrare a Duhului Sfânt, prin care cel hirotonit primește harul și mandatul slujirii în Biserică, în ascultare de episcopul său și în comuniune cu întreaga Biserică.
🔹Diferența între hirotesie și hirotonie
- Hirotesia este un act liturgic prin care un credincios este rânduit în slujiri bisericești inferioare: citeț, cântăreț, ipodiacon etc. Aceste slujiri sunt importante, dar nu fac parte din Taina Preoției și nu implică o epicleză specială (invocarea Duhului Sfânt).
- Hirotonia este Taina propriu-zisă, prin care un bărbat este sfințit diacon, preot sau episcop și primește harul preoției sacramentale.
🔹Care sunt vârstele minime pentru diferitele slujiri?
Citețul și cântărețul bisericesc pot fi hirotesiți (rânduiți liturgic, fără hirotonie) de la vârsta de 18 ani. Ipodiaconul poate fi hirotesit de la 20 de ani. Diaconul poate fi hirotonit de la 25 de ani, conform Canonului 14 al Sinodului din Neocezareea, care spune: „Cel ce este încă tânăr să nu fie făcut diacon înainte de 25 de ani.” Preotul (prezbiterul) poate fi hirotonit de la 30 de ani, potrivit Canonului 2 Apostolic, care cere cercetare și maturitate duhovnicească. Episcopul poate fi hirotonit de la 35 de ani, fiind necesară, pe lângă vârstă, și o viață curată, celibat și o statornicie în dreapta credință. Această rânduială este întărită și de Sinodul VI Ecumenic.
🔹 Se pot face excepții de la aceste vârste?
În anumite cazuri bine justificate, cu binecuvântarea episcopului locului și în cadrul unei misiuni speciale, se pot face derogări de la vârstele canonice, mai ales în situații de nevoi pastorale urgente sau în contextul unei maturizări duhovnicești evidente. Chiar și în aceste cazuri, decizia se ia cu multă grijă și discernământ, în duhul rânduielilor canonice și cu responsabilitate arhierească deplină. Când este hirotonit un diacon sau un preot, Taina este săvârșită de episcopul eparhiei. În schimb, atunci când este hirotonit un episcop, sunt prezenți, potrivit rânduielii Bisericii, trei episcopi, sau cel puțin doi, din cadrul aceleiași Biserici autocefale. În tradiția ortodoxă, episcopul este numit „Preasfințit” nu pentru că ar fi „preasfânt” în sens absolut, atribut care aparține doar lui Dumnezeu și sfinților, ci ca formulă de respect și recunoaștere a demnității și a lucrării sale harice. El este cel care poartă plinătatea harului preoției, fiind urmaș direct al Sfinților Apostoli prin succesiunea apostolică. Prin hirotonie, episcopul devine părtaș la Taina Preoției în forma ei deplină, putând să hirotonească preoți și diaconi, să sfințească Sfântul și Marele Mir, și să păstorească o eparhie. De aceea, nu i se spune „preasfânt”, ci „Preasfințit”, ca unul care a fost sfințit în mod deosebit pentru această lucrare, dar care, asemenea tuturor oamenilor, este chemat la sfințenie și smerenie.
🔹Pilda Mântuitorului Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce este Arhiereul veșnic, a început propovăduirea și lucrarea Sa publică la vârsta de 30 de ani (cf. Luca 3, 23), oferind astfel un reper duhovnicesc pentru maturitatea slujirii. Totodată, Evanghelia ne spune că la doar 12 ani, Hristos se afla în templu, „în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i, iar toți care Îl auzeau se minunau de înțelepciunea și de răspunsurile Lui” (cf. Luca 2, 46-47). Acest episod arată că înțelepciunea duhovnicească nu este legată doar de vârstă, ci de lucrarea harului.
🔹Veșmintele
Veșmintele preoțești nu sunt doar o haină specială, ci un semn al misiunii sfinte pe care o are preotul: aceea de a-L sluji pe Hristos și de a-i conduce pe oameni spre Împărăția lui Dumnezeu. Așa cum uniforma unui medic sau a unui soldat spune ceva despre responsabilitatea purtătorului, la fel și veșmintele preotului vorbesc despre chemarea lui de sus. Sfânta Liturghie nu este o simplă adunare, ci o intrare tainică în Împărăția cerurilor, unde Hristos este în mijlocul nostru, ca Împărat și Arhiereu. De aceea, slujba este plină de solemnitate, iar preotul nu poate sluji oricum, ci îmbrăcat cu veșminte curate și împodobite cu semnul Sfintei Cruci, ca mărturie a jertfei și a biruinței lui Hristos (Efeseni 2, 16). Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu îi poruncește lui Moise să-l îmbrace pe Aron, arhiereul, cu veșminte sfinte, fiecare cu o simbolistică profundă (Levitic 8). Și în Noul Testament, Sfântul Pavel amintește de „felonul” său – veșmânt liturgic pe care îl lăsase la Troada (II Timotei 4, 13). Veșmintele nu sunt podoabe omenești, ci semne văzute ale unei slujiri nevăzute.
🔹Preoția generală
Fericitul Augustin spune că, “după cum toţi ne numim creştini, toţi ne numim preoţi”. Prin Taina Mirungerii, primim darurile Sfântului Duh, care ne întăresc în credință și ne dau puterea de a mărturisi, a sluji și a trăi ca fii ai Împărăției. În acest sens, fiecare creștin este chemat la o „preoție duhovnicească” sau universală, adică la o viață de rugăciune, de jertfă personală, de lucrare a binelui și de mărturisire a lui Hristos în lume. Această preoție universală este mărturisită și de Sfântul Apostol Petru, care spune: „Faceți-vă pe voi casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (I Petru 2, 5). Neoprostanții resping preoția sacramentală, susținând că toți creștinii sunt preoți, fără să mai fie nevoie de o slujire specială prin hirotonie. Această idee a apărut deoarece mișcarea neoprotestantă a pierdut succesiunea apostolică, neavând episcopi valizi care să poată transmite harul preoției prin Taina Hirotoniei. În lipsa acestei continuități, ei au susținut că există doar preoția universală. Ca argument, au invocat cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9). Însă acest verset, de fapt, nu vorbește despre preoția sacramentală, ci despre chemarea duhovnicească a tuturor creștinilor. Sfântul Petru citează aici din Vechiul Testament (Ieșirea 19, 6), arătând că poporul ales al lui Dumnezeu nu mai este doar cel iudaic, ci toți cei care cred în Iisus Hristos. Astfel, toți creștinii sunt chemați să fie „împărați și preoți” în sens duhovnicesc, prin harul primit la Botez și Mirungere. Dar preoția sacramentală este altceva. Ea presupune o chemare specială și o hirotonie validă, prin punerea mâinilor unui episcop aflat în succesiunea apostolică. Acest lucru este confirmat chiar de Sfântul Apostol Petru, care în aceeași epistolă spune: „Pe preoții cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună-preot… Păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza voastră” (I Petru 5, 1-2). Prin aceste cuvinte, Sfântul Petru face o distincție clară între creștini și preoții hirotoniți, care au primit misiunea specială de a păstori, de a învăța și de a sluji Tainele.
🔹Să iubim pe cei care se ostenesc pentru noi
„Preoţii care-şi cârmuiesc bine Biserica să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura.” (I Timotei 5, 17) Sfânta Scriptură ne poruncește cu tărie: „Împotriva preotului să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori” (I Timotei 5, 19), chemând la discernământ și la respect față de cel ce poartă harul preoției. Mai mult, suntem îndemnați: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu…” (Evrei 13, 7) și „ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, căci ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii care vor da seamă” (Evrei 13, 17). Aceste cuvinte nu sunt simple sfaturi, ci porunci pline de răspundere. Cel ce judecă cu ușurătate pe păstorul său, tulbură pacea Bisericii și se pune singur în primejdie. Respectul față de slujitorii altarului nu înseamnă orbire, ci recunoașterea lucrării lui Dumnezeu prin ei. Iar dacă greșește un preot, nu strigătul lumii îl vindecă, ci rugăciunea și mustrarea cu blândețe, în Duhul Evangheliei. Fiindcă oricine se atinge cu ură de preot, se atinge de rânduiala lăsată de Hristos. Preoţii sunt chemaţi să poarte poverile oamenilor şi să îi conducă spre Hristos. Din nefericire, mulţi îi judecă doar când cad, uitând că sunt oameni, dar şi purtători de har. Aşa cum spunea Preasfinţitul Episcop Macarie Drăgoi: „Preoţii sunt precum avioanele, auzim ştiri despre ei doar atunci când au căzut. Dar printre ei sunt foarte mulţi care zboară. Mulţi îi critică, dar puţini se roagă pentru ei.” Diavolul poartă un război neîncetat împotriva preotului sincer, pentru că nu-l poate suporta pe cel care îi conduce pe oameni spre Leacul nemuririi – Hristos, prin Sfintele Taine. Dacă împotriva unui mirean se ridică un singur demon sau o singură patimă, împotriva unui preot sau a unui călugăr este trimisă o întreagă legiune. Căci știe vrăjmașul că, dacă aceștia cad, mulți se vor sminti, își vor pierde încrederea și vor părăsi Arca mântuirii – Biserica. În loc să-i judecăm aspru, să-i sprijinim cu rugăciunea și cu inimă bună, căci ei veghează pentru sufletele noastre. Preoția este ca o monedă de aur. Chiar dacă uneori preotul, om fiind, cade în noroiul slăbiciunilor, harul primit la hirotonie nu se pierde. Moneda poate fi murdărită, dar nu își pierde valoarea. Se ridică, se curăță prin pocăință și rugăciune și rămâne tot aur, căci preoția nu e a omului, ci a lui Hristos, dată prin Duhul Sfânt. Să nu judecăm după aparență, ci să avem răbdare și discernământ, până când se exprimă un consistoriu bisericesc abilitat, în duhul adevărului și al dreptății.
🔹Soțiile preoților și diaconilor
„Aşadar şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.” (Efeseni 5, 33) Acest cuvânt scripturistic, rostit și în cadrul slujbei Tainei Cununiei, reprezintă temelia relației dintre soț și soție în viața creștină. El nu exprimă frică în sens lumesc, ci o teamă sfântă, o grijă și o cinstire reciprocă, izvorâtă din iubirea jertfelnică. Același duh trebuie să modeleze și relația dintre preot și preoteasă sau dintre diacon și soția sa, o relație întemeiată pe dragoste, respect și împreună-răspundere în fața lui Dumnezeu. Soția preotului sau a diaconului nu este doar „soție de slujitor”, ci este ea însăși parte a unei chemări sfinte. De multe ori, ea este prima mângâiere pentru cei care vin la preot cu dureri, prima rugătoare nevăzută din spatele Sfântului Altar și sprijin tainic în jertfa soțului său. Pentru această slujire, ea trebuie să aibă o inimă plină de dragoste îndelung răbdătoare, o credință statornică, înțelepciune, umor mântuitor, energie, creativitate, disponibilitate pentru slujire, milă față de oameni și, mai ales, o legătură vie cu Dumnezeu prin rugăciune. Ea devine, adesea în tăcere, o mamă duhovnicească pentru comunitate, o lumină blândă care nu cere recunoaștere, dar așază pace în jurul ei. Într-o lume care a pierdut adesea sensul jertfei și al slujirii, soțiile preoților și diaconilor sunt chemate să arate, alături de soții lor, frumusețea unei vieți trăite în Hristos.
🔹Comuniune, nu hulă
Chiar și atunci când un cleric are o slujire mai vizibilă (consilier, inspector, profesor, stareț, paroh etc.), această slujire nu înseamnă stăpânire, ci slujire sporită, în duh de ascultare și responsabilitate față de Trupul lui Hristos. În Ortodoxie, niciun preot nu are „putere absolută”. Chiar și episcopul, care este capul eparhiei, nu acționează izolat, ci împreună cu preoții și mirenii în Consiliul eparhial, în Adunarea eparhială și, la nivel mai înalt, în Sfântul Sinod. Diavolul nu vrea doar să ne abată de la credință, ci caută să ne împingă spre batjocorirea lucrării lui Dumnezeu. Preoția, fiind lucrare a Duhului Sfânt, atunci când este hulită, atrage o osândă. Hristos ne avertizează limpede: „Oricui va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta, dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32). Diavolul știe că hula împotriva Duhului Sfânt este fără iertare și, de aceea, vrea să ne amăgească să cădem în această capcană.
🔹De ce sărutăm mâna episcopului sau a preotului?
Sărutarea mâinii preotului nu este un gest obișnuit, ci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, este o „sărutare sfântă” (I Corinteni 16, 20). Acest gest exprimă respectul și cinstirea față de harul preoției, nu este o simplă formă de politețe sau curtoazie lumească. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Știți de ce sărutăm mâna preotului? Pentru că mâna preotului ne dă ceea ce nicio altă mână de muritor nu ne poate da: Sfânta Împărtășanie!” Prin acest gest smerit și plin de evlavie, recunoaștem că harul lui Hristos lucrează prin slujitorii Săi, iar mâna pe care o sărutăm este mâna care a fost sfințită să binecuvânteze, să ierte, să împărtășească și să slujească.
🔹Taina prin care Hristos lucrează prin oameni
Dacă prin celelalte Sfinte Taine primim daruri sau lucrări ale lui Hristos, cum ar fi iertarea păcatelor, vindecarea, harul căsătoriei sau chiar Trupul și Sângele Său, prin Taina Hirotoniei (Preoției) este „calificată” persoana văzută prin care Hristos ni Se dăruiește. Preotul devine un „vas ales”, un instrument al lucrării dumnezeiești. Nu el lucrează prin puterile sale omenești, ci Hristos lucrează prin el. De aceea, nimeni nu poate lua singur această chemare, după cum spune Sfânta Scriptură: „Nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, precum preotul Aaron.” (Evrei 5, 4) Sfântul Chiril al Alexandriei ne învață că Mântuitorul Iisus Hristos a fost Preot nu ca Dumnezeu, ci ca Om, pentru că Dumnezeu nu are nevoie să aducă jertfe pentru Sine. Preoția ține de slujirea omului înaintea lui Dumnezeu, iar Hristos, ca Om desăvârșit, a împlinit această lucrare. Dacă în Vechiul Testament, Aaron și Melchisedec, cei care preînchipuie arhieria lui Hristos – aduceau jertfe pentru propriile păcate și pentru ale poporului, Hristos, fiind fără păcat, a fost în același timp și Jertfitor, și Jertfă. El S-a adus pe Sine pe altarul Crucii pentru mântuirea lumii. Aceasta este unicitatea Preoției lui Hristos: nu doar că mijlocește între Dumnezeu și oameni, ci Se dăruiește pe Sine din iubire. Iar orice preot din Biserică, prin hirotonie, participă la această slujire a lui Hristos – slujire care este, înainte de toate, o jertfă vie pentru ceilalți. Preoții trebuie să fie în comuniune unii cu alții, asemenea fraților sau prietenilor care luptă pentru același ideal. Nu trebuie să se compare, să se invidieze sau să se ignore, ci să se ocrotească între ei, să se ajute, să se încurajeze și să se poarte cu dragoste frățească. Așa cum Sfinții Apostoli lucrau împreună, așa și preoții de azi sunt chemați să fie sponsori duhovnicești unii pentru alții, adică sprijin, însoțitori pe drumul slujirii și al mântuirii. Pentru că numai în unitate și dragoste sinceră se poate vedea chipul adevărat al lui Hristos în Biserică. Orice persoană hirotonită, adică primită în cler prin Taina Hirotoniei, devine purtătoare a harului dumnezeiesc. Harul preoției nu ține de meritele personale, de vârstă sau de nivelul de educație, ci este darul lui Dumnezeu, lucrător prin punerea mâinilor episcopului și prin invocarea Duhului Sfânt. Astfel, fie că este tânăr sau bătrân, erudit sau simplu, fiecare cleric valid hirotonit este slujitor al harului. Nu există preoți cu har și preoți fără har, ci toți cei hirotoniți canonic au primit același har, deși lucrarea acestuia se poate vedea mai mult sau mai puțin în funcție de personalitatea, credința, curăția vieții și râvna slujitorului. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Sunt felurite daruri, dar același Duh; sunt felurite slujiri, dar același Domn; și sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, Care lucrează toate în toți” (I Corinteni 12, 4-6)
✒️ Protos. Prof. Vintilă Rafael Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI
