În primele generații creștine, împărtășirea nu era legată doar de „ocazii speciale”, ci de viața zilnică a credinței, pentru că Hristos vorbește despre Euharistie ca despre o hrană care vine continuu, nu simbolic. De aceea nu doar de Paști sau de Crăciun, ci ori de câte ori Biserica se aduna, credincioșii veneau să primească ceea ce Domnul dăruiește: Trupul și Sângele Său, ca să rămână în El și să fie ținuți în viață de har. Dacă am traduce literal sensul cuvintelor din Ioan, capitolul VI, versetul ar suna cam așa: „Cel care este mâncătorul Trupului Meu și băutorul Sângelui Meu trăiește rămânând în Mine, iar Eu rămân în el.”
Nu este vorba de un gest făcut din când în când, ci de o lucrare continuă, așa cum omul care se hrănește zilnic trăiește biologic din mâncare și apă. La fel, creștinul trăiește din Hristos nu prin simplă amintire, ci prin primirea darului Lui în Biserică.
Gândește-te la cineva care merge la sală: nu devine sportiv pentru că s-a antrenat o dată pe an, ci pentru că revine constant. La fel, creștinul nu se împărtășește rar „din obicei”, ci vine des la Cina Domnului pentru că acolo Dumnezeu îl crește real, printr-un dar concret, nu printr-o emoție.
Nu ne oprim la a privi Potirul și nu mărturisim o adorație exterioară a elementelor. Hristos ne poruncește să primim Cina așa cum a rânduit-o El: mâncând Trupul și bând Sângele Său. Aceasta este forma mărturisită în Scriptură, nu adorația euharistică, ci primirea reală. Iertarea păcatelor este pentru cei care primesc (nu pentru cei care privesc). Euharistia a fost rânduită „pentru a fi mâncată și băută”, nu pentru a fi purtată pe străzi sau expusă.
Trebuie lămurit că în Noul Testament nu există poruncă de ajunare înainte de Sfânta Împărtășanie. În Biserica primară, după modelul Cinei celei de Taină, creștinii mâncau împreună și apoi se împărtășeau. Problema pe care o mustră aspru Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 11) nu este lipsa postului, ci lipsa discernământului și a iubirii: unii se îmbătau și nesocoteau Euharistia, alții își etalau belșugul, iar cei săraci erau ignorați. De aceea Pavel spune limpede că astfel „nu este Cina Domnului”, pentru că prin acest comportament Trupul lui Hristos este batjocorit. Așadar, suntem chemați să ne ferim de lăcomie, de îmbuibare și de beție, pentru ca primirea Cinei Domnului să nu fie întinată de lipsa de discernământ, ci să se facă cu cumpătare în toate.
Creștinismul prezentat în Faptele Apostolilor – respinge:
– auto-chinurile
– ascetismul meritoriu
– „căutarea” suferinței.
Crucea este primită, nu fabricată.
Aici trebuie făcută diferența clară între postul alimentar, care este o rânduială bisericească folositoare, și postul euharistic, care înseamnă cu totul altceva: a veni la Sfânta Împărtășanie cu credință, cu evlavie și cu dragoste, știind ce primești. Când cineva spune „nu mă spovedesc pentru că n-am postit” sau „pentru că nu m-am spovedit după datina mea”, dar în același timp rămâne nepăsător față de păcat, față de aproapele și față de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu cinstește Taina, ci o reduce la propria amorțire. Sfânta Împărtășanie nu este răsplata pentru un post reușit, ci darul milostiv al lui Hristos pentru cei care știu că au nevoie de El și nu calcă în picioare iubirea și unitatea Bisericii.
În rânduiala veche a Sfintei Liturghii, moștenită din vremea apostolilor și a Părinților Bisericii, predica venea firesc după citirea unui pasaj din Vechiului Testament, Apostolului și a Sfintei Evanghelii. Atunci, cuvântul era rostit pentru a lumina, zidi și catehiza, mai ales pe cei care încă se pregăteau pentru Botez, astfel încât toți să audă și să înțeleagă credința. Mutarea predicii la sfârșitul slujbei este o adaptare apărută mult mai târziu, din cauza faptului că mulți credincioși ajung târziu la biserică, nu o rânduială sfântă. Sensul profund este acesta: după ce Biserica s-a împărtășit cu Hristos Euharistic, nu mai este nimic de adăugat, ci doar de trăit ceea ce am primit. Predica nu este despre ideologii, politică, colecte sau discursuri morale generale, ci despre chemarea la pocăință (schimbarea minţii, o schimbare a vieţii în Hristos) și ascultarea credinței. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, Biserica a primit „har și apostolie spre ascultarea credinței” (Romani 1, 5), nu ca oamenii să filosofeze, să despice firul în patru sau să se piardă în speculații fără rod, ci ca inimile să fie în Dumnezeu.
Prin predicare, Dumnezeu ne vorbește cu „sabia cu două tăișuri”, care pe de o parte demască și condamnă păcatul prin Lege, iar pe de altă parte vindecă și mântuiește prin făgăduința Evangheliei. Așa cum spune Scriptura: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; pătrunde până la despărțirea sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei, și judecă simțirile și gândurile inimii” (Evrei 4, 12).
✍️ Protos. Prof. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
