Problema icoanelor a preocupat pe Mihai Eminescu, cel care era împotriva comerțului cu icoane străine, aduse din alte părți ale lumii – și e bine lucrul acesta – ridicându-se împotriva celor care au promovat acest obicei, și mai ales asupra faptului că este potrivit să se facă o deosebire dintre icoană și portretele atârnate pe perete, începând cu unii oameni și chiar cu liderii social-politici și religioși de toate confesiunile, care-și îngăduie ca chipurile lor să troneze, uneori, chiar mai presus de icoana lui Iisus, a Maicii Domnului și a Sfinților.
Iată cum Mihai Eminescu, în „România Liberă” (XII, nr. 3357, 20 noiembrie – 2 decembrie 1888), scrie: „Permită-mi-se de a fi în privința aceasta de o opiniune contrară. Icoanele bisericești, introduse din cauza identității confesiunii și ritul religios sunt incomparabil mai permicioase prin răspândirea lor, decât icoanele de caracter politic. Importul celor dintâi datează de zeci de mii de ani și a preparat spiritele pentru răspândirea celor din urmă, căci, pe când influiențele politice sunt în genere schimbăcioase și trecătoare, influiența religioasă și confesională persistă adeseori secole întregi și determină cea mai intimă și mai adâncă convingere a conștiinței unui popor.
Portretele împăratului și ale conducătorilor pot fi și ele stricăcioase, dar, împăratul și conducătorii, nu sunt nemuritori; din momentul în care vor avea soarta comună tuturor oamenilor portretele lor nu vor mai însemna nimic, prea puțini își vor mai aduce aminte de numele lor chiar, și vor fi priviți de generațiile viitoare ca o rămășiță fără de înțeles a trecutului!”
Trebuie să luăm aminte că este potrivit să avem fotografii personale, din familie, de grupuri, din slujbele religioase, din manifestări artistice, dar a face abuz de imagine, este o lipsă de caracter! A tot fi pozat și iarăși pozat, adică, o alunecare pe panta narcisismului (adică, iubirea exagerată de propria persoană) este o atitudine fără rădăcini solide.
Calinic Argeșeanul
