De când am cunoscut viața Sfântului Calinic de la Cernica, comparându-o cu viața altor postitori solizi întru cele duhovnicești, mi s-a așezat la inimă, că acest minunat sfânt al Bisericii lui Hristos este cu o viață ieșită din comun. Mă voi explica, precum se și cuvine.
Din fragedă vârstă, mama pruncului Constantin, Floarea, care mai târziu va deveni Filoteia, obișnuia, ca bucureșteancă, locuind în Cartierul Visarion, să-l ducă pe delicatul și firavul fecioraș la slujbele mai osebite ce se țineau la Mănăstirea Cernica, unde erau 103 monahi, doar atât; nimic mai mult, ca membrii în Academia Română, de mai târziu – glumesc cu Academia! – dar nu știm nici azi, de ce 103, hotărât număr, de marele stareț Gheorghe, trecut în rândul sfinților.
Marele stareț Gheorghe, cunoscător de oameni, a văzut adesea pe mama pioasă cu pruncul cel cu chip de înger, la slujbele cele mângâietoare de suflet. Atunci a primit și marea binecuvântare în rugăciunile care se așterneau ca roua dimineții cu străluciri de sfințenie. Pruncul Constantin, de atunci n-a mai uitat pe starețul Gheorghe cu chip de sihastru, din alte lumi.
La doar un an după pristăvirea sfântului Gheorghe de la Cernica (1806), feciorul de 20 de ani, s-a hotărât să intre pentru totdeauna în mănăstirea dragă inimii lui și să fie mai aproape de cel care l-a binecuvântat de atâtea ori și l-a îndemnat prin rugăciune să îmbrățișeze viața cu chip de înger.
N-am să obosesc pe nimeni cu arătarea vredniciilor sale cărturărești, duhovnicești, artistice și gospodărești. Voi relata partea cea mult interesantă din viață în legătură cu postirea, adică osteneala care poate fi pilduitoare pentru noi, cei care încercăm un fel de postire, pe care aș numi-o ARTA POSTULUI.
Ca să spun, fără ocolișuri, postirile Sfântului Calinic pentru mine au fost de-a dreptul spectaculoase. Sper să nu se supere și Sfântul Calinic pe mine păcătosul, spunând și scriind aceste lucruri. Duhovnicul lui, Pimen, căruia i s-a dat de către stareț, în ascultare pe Constantin era un ascet cunoscut pentru exercițiile sale de aspră postire. De la el, ucenicul Constantin, a învățat să postească, sub stricta supraveghere a severului duhovnic. S-ar părea că Pimen avea un program aspru, dar cu multă înțelepciune, pus în lucrare. Când Sfântul Calinic, a ajuns preot, duhovnic și eclesiarh al chinoviei cernicane, și duhovnicul plecase la Domnul, și-a luat dezlegare de la starețul său pentru a posti post negru (fără mâncare și apă) patruzeci de zile, ca Moise, Ilie și chiar ca Iisus Hristos!
Citim în viața Sfântului Calinic, scrisă de cronicarul – ucenic, Atanasie Baldovin, că împreună cu încă doi călugări, au început încercarea unui post, așa cum au citit ei despre marii postitori ai lumii. După trei săptămâni de post negru, fără mâncare și apă, unul din postitori s-a lăsat de jugul aspru al postirii, altul s-a cam stricat la cap, acolo se spune că a înnebunit, iar Calinic, rămas singur pe redută, pe la Florii, a intrat într-o stare fatală de nemișcare. Bietul stareț veghea pe Sfântul Calinic, rugându-se și plângând în hohote, întru spaime neadormite, că a dat binecuvântare pentru o postire atât de îndelungată.
A trecut Săptămâna Pătimirilor lui Iisus, a venit Învierea, a trecut și Săptămâna Luminată. Cea mai amară și îndurerată prăznuire de Paști, pentru starețul Cernicăi, binecuvântător de posturi lungi și anevoioase. Dar minune!, tocmai atunci când nu mai erau speranțe, de Duminica Tomii, Calinic cel nemișcat de câteva săptămâni, dă semne de viață, și ușor-ușor, deschide ochii și se ridică din slăbiciunea care a înfricoșat pe starețul cernican și pe toți cei din jur.
Nu știm care au fost primele cuvinte rostite de Calinic, dar bucuria starețului a fost acum așa de mare, încât aș crede, pe moment, că a uitat chiar și de Învierea lui Iisus Hristos. Bucurie a fost pentru toată obștea care se ruga și plângea împreună cu starețul, bucurie dumnezeiască, pentru că atât de mult era iubit Părintele lor, Calinic, pentru viața și bunătatea lui îngerească.
După acest post aspru, se spune de către biograful său, că ostenitorul Calinic ar fi rămas cu o durere de cap de care nu s-a vindecat până la moarte. Cu toate acestea, Calinic postitorul, numai după câteva luni, în iulie, se apucă iar de un post de patruzeci de zile (probabil gândindu-se la postul Sfântului Ilie!) dar de data aceasta singur și sub ascultarea starețului său. Postul a decurs bine, gustând în fiecare zi, la apusul soarelui aghiasmă, anafură, câteva prune uscate, apă și puțină pâine. A reușit astfel să ajungă cu bine la capătul celor patruzeci de zile.
De când am citit aceste fapte de mare și neobișnuită abstinență a Sfântului Calinic de la Cernica și întru postire, am rămas atât de uimit încât mi-am spus în sinea mea că a fost cel mai mare postitor din lume. Chiar că nu am întâlnit un caz asemenea, adică, să ia cu asalt un program unic de postire pentru noi pământenii.
Parcă aș îndrăzni a spune că a declarat un război deschis mâncării! Am rămas uimit, totuși, și de cei 81 de ani trăiți aici pe pământ. Să te lupți cu tine zeci de ani și să nu te lași ispitit de bucuria mâncării și dulceața bucatelor, este o lucrare cu totul ieșită din comun. Din când în când, starețul Calinic al Cernicăi, mai gusta puțin pește ca să se mai întărească. Dar atunci, când la bucătărie se curăța peștele, unii ucenici, luând câte un pește, vorbeau astfel:
– Pe tine, știucă, cine te mănâncă? Economul, nu?
– Dar pe tine, șalăule? Eclesiarhul, nu?
– Dar pe tine, crapule, cine te mănâncă (fiind mai mare), Starețul, nu?
De la acest dialog – hâtru și cu semnificație – Sfântul Calinic nu a mai gustat nici pește în toată viața lui!
S-ar părea, că Sfântul Calinic era alungat de stihia poftei de mâncare și mai că se bucura de aceasta. Dar tot postind și la adânci bătrânețe a ajuns la o mare slăbiciune. Nu se lăsa hrănit, cu deosebire. Se aude aceasta și la Palatul Regal. Carol domnitorul, prin 1867, trimite pe doctorul său neamț, să consulte pe Sfântul Calinic. Ca drept recomandare pentru neputința sa, i s-a spus să fie fierți pui de găină sau porumbei, sub un an, până se fac pastă și apoi cu ceai îndoit să bea până se întărește. Așa s-a făcut. Când i s-a dat prima cană n-a mai cunoscut că este altceva decât ceai. A început, ușor – ușor, să prindă puteri, zicând:
– E așa de bun ceaiul, mai dați-mi o cană! Și așa s-a întărit și a mai trăit încă un an de zile. Și așa am înțeles și eu, câtuși de puțin, că mare Sfânt avem noi românii! Mare binecuvântare cerească.
Și acum una de-a noastră, o ușoară pățanie cu postul. Ne-am gândit și noi, trei călugări, să facem un post ca Sfântul Calinic, adică să îndrăznim o încercare să vedem până unde o putem duce.
Ne-am înțeles asupra postului de patruzeci de zile. Am jurat să nu spunem la nimeni. N-am luat nicio binecuvântare! Zis și făcut. Prima săptămână a mers bine. Canon la biserică, lucrări în gospodărie, nu s-a auzit nimic. În a doua săptămână, am început să avem îndoieli că se postește aspru, cum ne-am înțeles. În loc să am grija postului, eram convins că ceilalți doi se ospătează pe furiș, văzându-i cam veseli întru duhovnicească postire, iar ei erau cuprinși cam de aceleași îndoieli. Deja nu mai puteam. Picioarele se înmuiaseră. Nu mai puteam sta la slujbă. Vocea scăzuse. Când s-au împlinit zece zile, Părintele Valeriu Bunea a pățit pozna de declanșare a unei hemoragii, care ne-a speriat pe toți, ajungând la spital. De spaimă, ne-am lăsat de programul de postire, intrând în rânduiala obștească, solidarizându-ne, zic eu acum, cu scuze, cu fratele nostru care prin pățania lui ne-a salvat și pe noi.
Povestea postului nostru s-a auzit peste tot, iar bucureștenii care veneau la Cernica, au trâmbițat postul celor trei calici, pornit fără binecuvântare, și din dorința de a posti ca Sfântul Calinic. Nu mai spun de ocările primite de la stareț și ironiile confraților, care se veseleau de marea noastră “reușită”.
Așa da post!… cu trâmbiță, fără binecuvântare și fără răsplată! Cine are urechi de auzit, să audă! Și cine va face noi, ca noi să pățească.
Iertați!
Toți oamenii să ia aminte la faptele lor (și cu postul), ca să nu se trudească degeaba.
Calinic Argeșeanul
