Cu oarecare mâhnire, am ieşit din casa Protoiereului Roman Răzlog, om aspru în administraţie. Printre uşi am zărit-o pe soţia lui, albă-galbenă la faţă. Gândul m-a dus că viitorul meu protoiereu era aspru şi prin casă…
Când pe jos, când pe sus, în câteva maşini de ocazie, m-am îndreptat spre Tioltiur, noua parohie la care am fost numit. Când am fost agreat de a fi preot celibatar în Transilvania, mi s-au oferit trei parohii, pe care să le văd şi să mă decid. La aşa mare deschidere, am răspuns:
– Nu merg nicăieri. Nu vreau să văd nicio parohie dinainte. Am venit să lucrez acolo unde hotărâţi să mă trimiteţi.
Merg în cea mai săracă şi amărâtă parohie. Atunci, consilierii au zis în cor:
– La Tioltiur! că acolo nu-i biserică pentru slujbă. Auzeam pentru prima oară de aşa numire. Mai târziu aveam să aflu că a fost un sat pe nume Tötör, cu populaţie maghiară, cu preponderenţă, dar acum, nemaifiind niciun creştin, Biserica lor reformată a ajuns în cea mai amară ruină.
Aşa aveam să văd, într-o zi de toamnă cu soare şi însoţit de Părintele Covalciuc Vasile parohia Tioltiur şi ruinele bisericii de piatră. Rugăciunile se făceau într-o bisericuţă de lemn afară din sat, la vreo trei sute de metri. Românii nu aveau voie să aibă biserica în mijlocul satului, ci doar la o oarecare depărtare pe o coastă abruptă.
Mergând prin colb, întrebam pe însoţitorul meu, mic şi îndesat:
– De unde începe parohia Tioltiur?
– De aici, Părinte, arătându-mi cu mâna dinspre stânga drumului şi tot aşa până la dealul Cherit, de unde veneau furtunile mari cu apă multă.
– Apoi de unde numele râului biblic Cherit, tocmai aici în această fundătură, întreb eu puţin cam intrigat?
– Aşa se numeşte. Iar atunci când un sătean se burzuluia peste măsură, auzeai pe cei din jur:
– Feriţi-vă, fârtaţilor, că s-a înnorat de către Cherit!
Am ajuns la casa parohială, casă în care locuise Părintele Covalciuc Vasile, de unde plecase cu ani în urmă, dar tot el fiind lăsat să suplinească parohia până la venirea noului preot. Eram atent la fiecare pas, la fiecare casă, uliţă, fântână, troiţă, garduri de nuiele. Când ne-am apropiat de locul unde era casa parohială, preotul paroh Vasile, cu glas piţigăiat, sfâşie pacea inimii mele:
– Aici este casa Parohiei Tioltiur. Fântâna are apă, florile sunt cam ofilite, că nu am avut timp să vin să le ud. Colea-i coteţul pentru câine, iar mai încolo este poiata.
– Care poiată, părinte?
– Adică grajdul, sare rapid popa Vasile. La noi, pe aici, grajdul se numeşte poiată. Mă gândeam la coteţul de găini din Moldova, care în Ardeal se numea poiată pentru vite.
Apropiindu-ne de casă, pusă cam spre râu, aud:
– Acesta este târnaţul.
– Care cârnaţ? Eu nu văd aşa ceva!
– Târnaţ, părinte! nu cârnaţ. Este pridvorul casei. Aşa se numeşte pe la noi. Mai învăţam ceva numiri locale. Când deschid uşa şi văd casa pustie, goală puşcă, doar cuiele arătau că a fost ceva pe pereţi, iar în mijlocul camerei o movilă de pământ, l-am întrebat:
– Aşa ai lăsat casa, Părinte Vasile, la plecare? Parcă au fost barbarii pe aici. M-a apucat o mânie mare şi mă sileam să nu-i trag un toc de bătaie.
A ieşit repejor din casă. L-am văzut puţin grăbit şi mai mult speriat. I-am spus răspicat, drept consolare:
– Pe aici să nu mai calci de azi înainte fără ştirea mea.
– Nu am să mai calc, dar înainte de a pleca să-ţi fac cunoştinţă cu domnul prim-corator, David David. Auzeam pentru prima oară de un nume şi prenume aşa de frumos – şi unde? – tocmai în buricul Transilvaniei, într-un sat sărac şi cu glod până-n gât.
Când mă prezintă, coratorul se uită sec şi fără nicio tresărire a bucurie, dar nici a sfială. Dintr-o ochitură l-am cântărit. Îl aud sacadat şi cu fum pe nări dând:
– Apăi, dumneata eşti răgăţean. După câte văd eu, pe la noi n-ai să faci prea mulţi purici. În casa parohială nu poţi sta. Trebuie să facem curăţenie. Până atunci vei sta la noi, în gazdă. Vino cu bagajele după mine. Eram surprins de mersul lucrurilor. Fără să observ, popa Covalciuc Vasile, însoţitorul meu, dispăruse fără să mai dea bineţe.
Aşa îmi începeam noua lucrare bisericească după care am năzuit atât de mult.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
