Scriitoarea Verena Kast, în cartea de curând scoasă pe piață: „Mai mult timp pentru suflet”, a făcut analiza „limbajului sufletului în poezie”.
Susține, și pe bună dreptate, că „prin limbajul lor condensat, poeziile leagă între ele cuvintele inspirate ale vieții de toate zilele, într-o formă nouă, pentru că poeziile au rolul de a ne îndrepta spre interior, ne pot dezvălui din nou gândirea noastră care se trezește, iar sentimentele amorțite (săracele), le pot readuce la viață!” Fără să comentez, se știe că poezia îndreaptă privirea spre interior, aceasta pentru a te regăsi pe tine, ca și cel mai bun prieten și confident. Se mai spune, iarăși și iarăși, că o „poezie are nevoie de un om „adunat” de pe coclauri și adus la casa adevărului, și pentru a ajunge să se „reculeagă pe sine”, adică o stare deloc ușoară, de a „sta cu sine”!
Iată, ca drept ilustrare la cele scrise mai sus, vedem o poezie a scriitorului Juan Ramon, care ne dovedește cum putem fi în rezonanță: „Abundența de astăzi este/ Ramura înfloritoare de mâine/ Sufletul meu îi va dărui lumii din nou lumea/ După imaginea sufletului meu!”
Noi nu trebuie să ne comportăm indiferent în frumusețea lumii văzute, unde putem să observăm celebrul laborator al Domnului Dumnezeu și să vedem dacă frumusețea lumii trezește frumusețea din propriul nostru suflet, iar apoi percepem din nou lumea cu acest sentiment.
În natură (că fiecare avem o locație a existenței) este necesar să intrăm ca în Paradis: cu sfială sfântă și să mulțumim Domnului Dumnezeu că ne-a adus în frumusețea acestei lumi văzute.
Dacă am medita „o țâră”, cum rostește pe scurt ardeleanul, ne-am înscrie (formidabil!) în văzduhul de gândire și lucrare a Sfintei Treimi.
Deci, muncă fericită, cot la cot, cu Domnul Dumnezeu!
Calinic Argeșeanul
