După anul ’50 al secolului trecut, se înrădăcina deja „ciuma roşie”, cum se mai numea de unii tragedia care a cuprins o parte a omenirii. Se poate spune că lucrarea Anticristului îşi are drumul precis fixat.
Imperfecţiunea bate la inima noastră şi niciodată nu putem fi stăpâni pe vremi, ci sub vremi, care uneori ne joacă renghiul. Istoria ne stă mărturie. Să citim aşadar cu mai multă atenţie.
Având doar câţiva ani pe atunci, am prins vremea când Religia era măturată din şcolile de Stat, cu icoane, profesori, preoţi şi tot ce mai avea şcoala românească, împodobită cu ştiinţă şi bunăcuviinţă.
Eram proaspăt elev în clasa întâi. Preotul Savin a venit la şcoală, direct prin grădina lui, având o portiţă mică ce dădea în curtea şcolii.
Câteva sute de elevi, de toate mărimile, ne-am plecat genunchii pe pământul plin de praf şi am ascultat rugăciunile spuse tare de Părintele Savin, dăruit de Dumnezeu cu talent oratoric şi bună cântare bisericească. Impunea şi prin statura lui uriaşă şi faţa limpede ce îi arăta inima bună de părinte.
Când a început a întreba elevii, laolaltă adunaţi, ca să răspundă la întrebările simple ce se pun copiilor pentru spovedanie, se auzea cam aşa:
– Aţi furat ceva în viaţa voastră?
– Da, nu, da, da, nu, nu, nu, da, şi tot aşa, era un murmur de da şi nu, de te apuca veselia.
– Aţi ascultat părinţii?
– Da, nu, da, da, da şi nu, răspundeau copiii de răsuna valea.
– Aţi copiat la extemporale şi teze?
– Nu! se auzi, ca un tunet, glasul pruncilor.
– Aţi fost la biserică în fiecare duminică?
– !?!
De data aceasta nu s-a mai auzit nicio şoaptă. Parcă au amuţit. Părintele Savin Gheorghe şi-a întins un epitrahil lung peste capetele pruncilor şi a rostit rugăciunea de sfântă iertare. A fost prima şi ultima spovedanie la şcoală. N-am mai văzut pe preotul satului intrând pe portiţă în curtea şcolii.
A doua zi poarta a fost bătută în cuie…
Pe uliţele României „ciuma roşie” îşi arăta mutra hidoasă! …
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
