Ploaia care face să crească. Despre hiperprotecție

Mulți dintre noi îi considerăm pe cei pe care îi iubim ca fiind în centrul vieții noastre. Însă, dacă ne oprim și cugetăm sincer, vom vedea că adesea petrecem prea puțin timp reflectând conștient la ei și mulțumind lui Dumnezeu pentru darul prezenței lor. În același timp, viața noastră depinde, nu o dată, și de bunătatea unor oameni pe care nici nu-i cunoaștem prea bine, realitate întâlnită nu doar în legendele străvechi, ci mai ales în Evanghelie, unde Iisus Hristos ne cheamă să fim „aproapele” oricui are nevoie de ajutor” (Luca 10, 36-37). Totuși, a fi aproapele cuiva nu înseamnă a interveni mereu după propria părere despre cum este bine. Uneori, dacă nu este o urgență, trebuie să avem răbdarea de a aștepta ca ajutorul să ne fie solicitat, pentru a nu răpi libertatea celuilalt și pentru a lucra cu adevărat în duhul iubirii și al înțelepciunii.

O imagine sugestivă ne arată două flori sub ploaie: una ține umbrela ca să-și apere „semenul” de picături. Cel protejat nu crește din lipsa apei, dar protectorul, expus ploii, se dezvoltă. La final, floarea hiperprotejată rămâne ofilită și risipită de vânt.

Aceasta este hiperprotecția.

• Ploaia simbolizează greutățile firești ale vieții care hrănesc rădăcinile: frustrarea tolerată, responsabilitatea asumată, consecințele oneste ale propriilor alegeri.
• Umbrela ținută neîncetat nu mai este grijă, ci control anxios.
• Hiperprotecția înseamnă anticiparea și eliminarea sistematică a oricărui disconfort al copilului sau adultului vulnerabil (soț, părinte bolnav, penitent, elev), înainte ca acesta să-l poată întâlni și procesa.

Rezultatul pe termen scurt pare spectaculos: totul merge „ca uns”. Pe termen lung însă apar:

• fragilitatea emoțională,
• intoleranța la frustrare,
• dependența de cel care decide în locul tău,
• rușinea („nu mă descurc singur”),
• anxietatea și, adesea, depresia.

Iar pentru protector:

• epuizare,
• vinovăție cronică,
• uneori resentiment („am făcut totul pentru tine și m-ai lăsat singur”).

Pentru creștin, problema nu este iubirea, ci modul iubirii. Dumnezeu nu ne-a creat sub o umbrelă, ci într-o lume reală, unde, după cuvântul apostolic, trebuie „întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să stăruie în credinţă şi arătându-le că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22). Scriptura nu romantizează suferința, dar îi arată sensul pedagogic: „necazul lucrează răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde” (Romani 5, 3–4).

• Disciplinarea de care vorbește Apostolul nu înseamnă constrângere sau violență, ci educație în adevăr și libertate.
• Părinții și educatorii sunt chemați să însoțească, nu să înlocuiască libertatea celuilalt.
• Educația este o sinergie: harul lui Dumnezeu „vine în ajutor slăbiciunii noastre” (Romani 8, 26), dar omul trebuie să-și lucreze „talantul/darul” (Matei 25).

A fura celui mic întâlnirea cu efortul, greșeala, repararea greșelii și responsabilitatea înseamnă a-i tăia drumul spre maturizare. Copilul crescut doar „sub umbrelă” va arăta, poate, impecabil la exterior, însă va rămâne fără rădăcini: fără răbdare, fără inițiativă, fără curajul de a sta singur în ploaie atunci când viața o cere.

• Reziliența – capacitatea de a trece prin încercări și de a reveni întărit, se formează prin expunere gradată la dificultate, cu sprijin, nu prin eliminarea dificultății.
• Vindecător nu este controlul total, ci relația sigură: „Sunt aici, te văd, te însoțesc, te respect, cred și știu că poți. Dacă te udă ploaia, învățăm împreună cum să te adăpostești data viitoare.”

În termeni practici, iubirea matură oferă două daruri:

• Căldură – afecțiune, ascultare, timp
• Limite – reguli clare, consecvență, consecințe proporționale

Căldura fără limite devine răsfăț, limitele fără căldură devin rigiditate. Hiperprotecția rănește ambele persoane: pe cel protejat îl lasă infantil și temător, pe cel care protejează îl goleşte de resurse. În Biserică, Mântuitorul este unul singur. A lăsa uneori umbrela jos nu este indiferență, ci act de credință: „Doamne, Ție Ți-l încredințez. Învăță-l Tu ce eu nu pot, luminează-i mintea.”

Pedagogia ploii:

• În familie: responsabilități potrivite vârstei, consecințe firești, timp pentru efort fără ca părintele să grăbească rezultatul, cuvinte puține și prezență continuă.
• În școală: exigență blândă, feedback sincer, colaborare cu părinții fără a le substitui rolul.
• În parohie: cateheze care cultivă libertatea, nu libertinajul; spovedanie care nu decide în locul penitentului, ci îl ajută să-și asume deciziile; rugăciune pentru „sporirea minții”, nu pentru scurtături prin ritualisme.

Iubirea autentică poate proteja de furtună, dar nu de orice ploaie. Ține umbrela când bate grindina; coboar-o când cade o ploaie bună. Așa cresc rădăcinile, așa pătrunde lumina, așa se formează sfinții: nu sub cupolă de sticlă, ci „în har și în adevăr” (Ioan 1, 14). Și, foarte important, așa nu te vei ofili nici tu: iubirea ta va rămâne roditoare, pentru că nu-L va înlocui pe Dumnezeu și nici pe aproapele cu un proiect al tău.

Poți aprinde o lumânare din ceară naturală de albine. Ceara curată, rod al hărniciei albinelor, simbolizează munca jertfelnică, iar lumina ei ne amintește de Lumina lui Hristos care luminează tuturor. Îi poți da acestui gest o intenție duhovnicească, de pace și liniștire sufletească, însoțindu-l de o rugăciune scurtă, un verset din Scriptură, din Pateric sau un cuvânt de mulțumire. Această intenție poate fi legată de o virtute pe care dorești să o dobândești, de o cerere pe care o aduci înaintea Domnului sau de o mulțumire pentru binefacerile primite. De fiecare dată când aprinzi lumânarea și te rogi, vei aduce înaintea lui Dumnezeu nu doar o lumină, ci și flacăra credinței și a iubirii tale, reamintindu-ți de chemarea de a fi „lumină în lume” (Matei 5,14). În felul acesta, și în mijlocul grijilor zilnice, vei păstra vie legătura cu El și vei simți pacea și mângâierea pe care numai Duhul Sfânt le poate da.

Așa cum spunea Seneca: „Cât timp trăiești, se cuvine să înveți să trăiești”. Lăsând ploaia vieții să ne atingă atunci când trebuie, ne întărim pe noi și îi ajutăm pe cei dragi să devină oameni liberi și puternici în Hristos cel Înviat.

✒️ Protos. Prof. Psih. Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești

📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.