Spun martorii oculari și auditivi, că Brâncuși avea o voce fenomenală! Cei care-l ascultau se mirau de unicile performanțe muzicale, mai ales, atunci când intona „Aliluia” de o sută de ori până la expir, deci, fără pauze, neîntrerupt, precum și „Doamne miluiește”! La drept vorbind nici nu-mi pot imagina astfel de manifestări absolute. Mai mult, nimeni nu putea să-i țină însoțire vocală, dintre toți cei ce i se prindeau în cântare bisericească.
Putem spune că Brâncuși era înzestrat de Domnul Dumnezeu cu o forță și dar de la Duhul Sfânt, în chip absolut! Și se poate vorbi despre muzicalismul lui Brâncuși moștenit din civilizația pastorală românească de la care el le-a primit: frunza, paiul, fluierul! Iar în al doilea rând, zice V.G. Paleologu (op.cit., pag. 102-103) a fost darul acela religios, pe care l-a primit fiind corist al bisericii Madona Dudu din Craiova și Mavrogheni și următor al anilor de țârcovnicie la Capela ortodoxă română din Paris, unde în 1906 se angajează cântăreț la strană, ocupându-se și cu vinderea lumânărilor, grija policandrelor, direticatul prin biserică, fiind plătit cu 20 de lei pe lună.
Îndeosebi, mai tot timpul m-a impresionat viața celebrităților, cunoscute în arealul mondial, dar m-au impresionat și orișicare ins străbătător în frumusețea dureroasă a acestei lumi în care Domnul Dumnezeu ne-a dat șansa unică de a veni pentru o bună bucată de vreme.
Cazul genialului sculptor Constantin Brâncuși este unul unic, ca al fiecăruia dintre noi, chiar dacă nu avem bucuria genialității acestuia!
Să ne bucurăm pentru el și așa vom fi în comuniune sfântă!
Calinic Argeșeanul
