Ca să am o situaţie clară a aşezării caselor, numerotate de la numărul unu, în parohii am făcut harta cu uliţele trasate în aşa fel ca să pot oricând, zi şi noapte, să răspund chemării de urgenţă a bolnavilor pentru rugăciune şi a celor doritori de spovedanie şi împărtăşanie.
Pentru promptitudine, aveam o mică valiză, dotată cu absolut tot ce trebuia, de la Crucea pentru binecuvântare, până la Sfintele Taine, epitrahil, lumânare, ulei şi carte de slujbă. Când eram anunţat, mi se spunea uliţa şi numărul casei de către toboşarul satului, care printre alte însărcinări o avea şi pe aceea de moaşa nopţii.
Pentru cine nu ştie ce este un toboşar, voi arăta că el avea atunci şi poate mai are şi azi îndatorirea de a anunţa veşti importante pentru obşte. După ce bătea toba de câteva zeci de ori, de pe coasta satului, se auzea:
– Dăm de ştire la tot satul, că azi, la Căminul Coltoral este adunare ginirală. Să participe tot omul că este vorba de bisearica cea nouă! După aceea mai bătea de câteva zeci de ori în tobă pentru a se şti că vestea dată s-a terminat. Şi tot aşa mergea pe marginea satului, sus pe coastă şi striga, bătând toba lui şi strigând veştile pentru obşte.
Când eram anunţat, săream drept în picioare. Mă îmbrăcam şi mă uitam pe harta satului pentru a vedea uliţa şi numărul exact. Cu viteză mare, alergam cu valiza pregătită din vreme, îndreptându-mă spre casa bolnavului. Nu erai iertat să lipseşti sau să întârzii. Dacă nu erai om de cuvânt şi caracter, nu aveai ce căuta în parohie. O singură greşeală şi ieşeai din inima creştinilor ardeleni. Asta era cea mai mare pedeapsă.
De la Inăul, de sub Şatra lui Pintea Viteazul, spre miezul nopţii, ne-a venit vestea, că un prunc de câteva zile era gata spre moarte şi să mergem urgent să-l botezăm. Fără întârziere, îmi iau „trusa ecleziastică” şi cu diacul Leşe Pavel pornim la drum. Era un noroi groaznic. Înotam la deal încălţaţi cu cizme de cauciuc. Intraţi în pădure nu mai vedeam nimic. Se mai lumina un pic când trăgea diacul din ţigări.
Plesniţi de noroi până în vârful capului, am ajuns şi am botezat pruncul care nu a mai murit, după teama părinţilor alarmaţi. Ne-am silit să stăm o „ţâră” să mâncăm „cevuca” pregătit în grabă. Era o mare jelanie dacă refuzai. Refuzul însemna cea mai mare jignire. Nu aveai încotro. Jucai cum era obiceiul.
La întoarcere, după ora trei noaptea, urcam dealul din Inău spre Borcut. Era la fel de jalnic. Ca să scurtăm drumul, diacul Leşe Pavel, a pornit-o înainte. Dorea să-mi arate el că doar proştii merg pe drumul mare. Când bombănea el de unul singur, luminând noul drum pe scurtătură, îl aud din fundul gropii, unde deja ajunsese:
– Păzea, Părinte, groapa leilor! Până să termine de zis am alunecat şi eu în fundul gropii, plină de frunze şi de apă. Nu-i cazul să mai descriu vorbele slobozite cu duhneală de ţigară din icnelele diacului. Stând chircit, aşa cum căzusem drept în capul lui, mă încuraja să nu-mi pierd cumpătul, nici să mă tem, că ieşim minghiar, adică de îndată. Minghiar – neminghiar, urcam pe peretele abrupt, un metru-doi şi cădeam la loc în fundul gropii plină cu apă, frunze şi noroi. Cu umbrela, am încercat să văd unde-i marginea gropii. Într-un târziu, aflam că groapa avea vreo trei metri adâncime cu pereţii abrupţi şi cu greu se putea ieşi de acolo. În cele din urmă, i-am spus diacului să urce pe umerii mei. Încet a reuşit, împingându-l de picioare să ajungă la suprafaţă.
– Ţine umbrela ca s-o apuc de capăt şi să mă tragi şi pe mine sus. Cu greu am ieşit. Când eram sus mi-am adus aminte de valiza mea, cu cele sfinte, că a rămas în fundul gropii.
Pe un întuneric, de-ţi băgai degetele în ochi, am coborât în groapă ca să scot scumpa mea vălijoară. Am aruncat-o spre marginea gropii. Apoi l-am rugat pe diacul Leşe Pavel să-mi întindă iarăşi umbrela ca şi înainte.
Când să mă apropii, diacul s-a descumpănit şi a ajuns din nou în fundul gropii. Ce a fost la gura lui nu pot nici să mă gândesc a scrie. L-am scos afară din nou. Când i-am spus să întindă umbrela îl aud zicând:
– Doar nu-s bolând, Părinte! Ieşi cum poţi că eu nu mai am putere. Nu vreau să cad iarăşi în groapă. Lasă-mă să mai fumez o ţigară, că nu mai pot. Ţigările luaseră apă. Chibriturile la fel. Îl auzeam cum le trimitea pe toate la origine. Când s-a mai potolit, îi strig din groapă:
– Diece! Te rog rupe o creangă mai lungă din fag şi ajută-mă să ies de aici.
– No, mă, că bine zici! Asta trebuia de la început. Rupe o creangă şi-mi dă capătul mai subţire. Cu grijă, am ieşit din groapă. Eram cu apa în cizme până la genunchi, plin de noroi, fără să mai bag de seamă că fesul rămăsese în fundul gropii.
N-am mai scos un cuvânt pe drum. Dar nici diacul.
Când ajungem acasă, inspectorul financiar-contabil de la Cluj, Sergiu Chirilă, venit în revizie şi control, văzându-mă a rămas uluit.
– Dar ce s-a întâmplat, Părinte? Cine v-a bătut în halul ăsta?
– M-a „bătut” diacul, în fundul gropii, plină cu apă, iar dumneata stai aici la căldurică şi dormi fără grijă.
Aşa se făcea pastoraţie în Maramureş, unde am fost trimis sub „lege”.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
