Aşadar, iată-mă şi bucătar! Hotărârea tatei era absolută. Nimeni nu mai putea schimba nimic.
Mi-am luat lucrul în serios. Aveam în jurul a zece ani. M-am apucat de curăţenie mare, cum făceam cu mama de multă vreme. Nu mi-a fost greu. Am orânduit cratiţe, tigăi, oale, farfurii, străchini, linguri de lemn, blidarul, prepeleacul unde se puneau oalele de lut după ce se spălau, în aer liber pentru oxigenare şi eliminare de orice mirosuri. Am văruit soba. Plita a fost curăţată, masa spălată cu leşie şi câte altele.
Ce mai turte din făină de grâu făceam, coapte pe plita făcută lună! Dar turtele din tigaie, cu brânză de oi amestecată cu ouă şi împodobite cu mărar, peste care se adăuga smântână proaspătă pe care o făceam cu mare grijă şi din care mâncam cu mare spor! O! Doamne! Ce de smântână am mâncat ani în şir. Să ai pe mână toate bunătăţile bucătăriei nu-i un lucru de ici-colea.
Am să povestesc păţania cu oalele cu smântână, că Doamne, tare bună ai mai făcut-o! Sărut mâna şi picioarele Sfinţiei Tale!
Credeţi că a fi bucătar este una cu a fi împărat? Niciodată! Peste capul meu trona ca o împărăteasă, cine credeţi? Mama! Nu-i scăpa nimic din ochi. Ştia tot. Îmi spunea să am grijă de lapte. Era mult. Gospodăria avea câteva vaci la care mulgeam de zor şi plângeam în hohote. Ţâţele ugerelor erau tari şi vacile nu slobozeau laptele. Trebuia să le cânt. Uşor-uşor slobozeau laptele şi se uitau cu mare blândeţe la mine. Îmi aduc aminte că în Maramureş, bivoliţele (pentru cine nu ştie, un fel de vaci mari trase prin hornul casei sau scăpate din iadul plin cu smoală, aşa erau de negre), nu dădeau lapte decât dacă le mulgea o singură mână şi le cântai să-ţi treacă focul. Un vecin de-al meu îşi bătea cu parul bivoliţa ca să-i dea lapte. Îi murise nevasta care singură mulgea. N-a scos-o la capăt. A bătut ce a bătut, până când într-o zi gospodarul atârna într-un par de la gard. Era deja mort. Bivoliţa îl luase în coarne şi îl azvârlise acolo, dintr-o aruncătură.
Să ne întoarcem la smântână! Vreo douăzeci de oale de mărime mijlocie erau înşirate pe o scândură pusă jos, în casă, pe lângă perete, la răcoare. Era o frumuseţe. Pline ochi cu lapte aşteptau să fie smântânite pentru a se face unt de vacă. Ce bunătate, Doamne! Când mi-a spus mama că cineva ar cam umbla pe la oale, eu n-am rămas mirat.
– Să ai grijă Costică de oale, ca nu cumva cineva să se apropie şi să încerce groştiorul că nu se mai prinde laptele şi se zăruieşte.
– Bine mamă, am zis eu! Fii fără grijă că nu se va apropia cineva de oalele pântecoase cu lapte proaspăt şi groştior bun ca mana cerească.
Grija dată de mama mi-a mărit atenţia şi am început să prospectez locul. Totul era în ordine. Când îmi ridic ochii spre tavan, văd pe perete un săculeţ pe care nu-l mai zărisem. Uşor îl iau din cui. Îl desfac la gură şi văd zahăr cubic. Bucuria mea. Nu ştiam ce are săculeţul, drăguţul de el. Am luat câte o bucăţică şi am început să umblu la groştior. Gustul era extraordinar. Nu mai încercasem niciodată. Am uitat de paza oalelor şi am tot mâncat până mi s-a tăiat, cum se spune. Am pus săculeţul la loc. Mi-am început lucrul obişnuit.
Vine mama şi mă întreabă:
– Ce fac oalele cu lapte, dragul mamei?
– Bine, mamă! spun eu, neştiind ce va urma.
După ce merge în casă şi mai trebăluieşte, iese frumuşel şi fără să spună niciun cuvânt, mă înhaţă de piept, zicând:
– De unde ai pe cămaşă urmă de groştior? Nu ştiam ce să spun. Picăturile albe ca fulgii de nea, căzuţi din graba gustatului, dădeau mărturie că eu eram poznaşul şi nu pisoii pe care dădeam vina cel mai adesea.
Fără să scot niciun cuvânt, mă trezesc cu lapte pe cap, pe ochi, pe umeri, peste tot! Aud pe mama, zicând:
– Poftim lapte, pisoiule, şi te satură! De azi înainte să nu mai strici groştiorul de pe lapte, auzi?
Degeaba!
Şi astăzi când văd oalele, mai ales la Mănăstirea Robaia, mă apropii, ca pisoiul din poveste şi admir frumuseţea de lapte ce se odihneşte sub groştiorul ispititor.
Ce bunătate de lapte ne-a dat Dumnezeu!
El răsare din lumina aşternută din zori şi până-n noapte pe pajiştea unde se ospătează, vara, vaca dătătoare de lapte!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
