Disputa cea aleasă pe varii teme, între patriarh şi supusul său, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, dura de mai multă vreme.
Nici ora din dricul nopţii nu punea capăt discuţiilor în dialog, sau monolog, când Roman nu mai răspundea la nicio întrebare, refuzând să se considere studentul profesorului de altădată, al lui Iustin Moisescu.
– Ce mai ştii tu, Romane, din ştiinţele pământului, îl provoacă academic, Iustin Moisescu.
– Prin toiul verii, de prin Sahara, porneşte un vânt fierbinte care mătură nisipul. Uraganul duce nisipul înfierbântat peste Egipt, Israel, Asia Mică, până-n nord la Marea Neagră. Ciclonul se numeşte hamsi, zice Roman. Evreii pleacă în perioada de o lună cât durează fenomenul, spre ţările de nord. Este periculos pentru sănătate.
– Eh, Romane, ai cunoştinţe de Almanah Scânteia.
Cunoştinţe, necunoştinţe, vreau să vă spun că, făcând o drumeţie, mult mai târziu, în Egipt, am avut parte chiar de aşa ceva. Noroc că ştiam dialogul ştiinţific dintre cei doi ierarhi. A fost ceva disperant. Cu greu am scăpat de moarte. Era preludiul iadului pe pământ.
Doamne, fereşte-ne!
Cât am stat stareţ la Sinaia – 1 august 1977 – 1 octombrie 1981 – Patriarhul Iustin a vizitat de mai multe ori mănăstirea. Mi-am dat seama că iubea locul. Mă bucuram! În dialog cu Sanctitatea Sa, îmi cam luam nasul la purtare. Mă simţeam foarte bine când răspundea căpoşeniei mele, care, probabil, se asemăna cu a lui.
– Cine locuieşte în spaţiul Arhiepiscopiei Bucureştilor?, arătându-mi cu bastonul clădirea făcută de stareţul Paisie, în secolul al XIX-lea.
– Nu are niciun spaţiu aici, la Sinaia, Arhiepiscopia Bucureştilor. În care mănăstire din Moldova, unde aţi fost mitropolit, avea spaţiu Arhiepiscopia Iaşilor?, îl întreb eu de data aceasta.
Roşindu-se ca soarele care apune, arătând caniculă a doua zi şi înfingând bastonul în pietriş, cu vădită ciudă, tot zicea:
– Mda! Mda! Mda! Tu te prea obrăzniceşti, băiete! Bagă de seamă! N-ai măsură? Încetează!
Văzându-l pus pe supărare, i-am spus, ca să repar vorbele, care l-au necăjit:
– Vă rog ceva! N-ar fi mai bine ca să vorbim ca doi prieteni, ca doi fraţi, de exemplu, între Iustin Moisescu şi Argatu Constantin, fără mofturi şi titluri oficiale?
S-a uitat fix la mine. Din privire am simţit că aş merita câteva bastoane patriarhale încrucişate pe spinarea mea de catâr, care se alinta, supărând pe bietul Patriarh, care se abţinea, chiar să nu mă ciomăgească, precum şi meritam.
De atunci n-am mai îndrăznit. Era periculos să te comporţi astfel. Aceasta s-a întâmplat din iubirea ce-i purtam din copilărie, când eram elev la Seminar la Neamţ, şi-i priveam tabloul, cu chipul lui de zeu, ca din Olimpul Eladei.
– Hai să vedem chiliile de la capăt, continuă cu glas hotărât. Ne-am îndreptat spre clădire.
– Aici a locuit Regele Carol, când a venit la Sinaia iar după aceea, V. Alecsandri. Aveţi grijă la pragul de sus, că este o completare cu tablă. Să nu daţi cu capul. Se pleacă, vede ce este peste tot. La întoarcere, a uitat şi el, dar şi eu, de pragul de sus.
Poc…! aud deodată. Patriarhul şi-a izbit capul direct în tăişul tablei. Pe dată, două şiroaie de sânge au năvălit dinspre cap, înspre urechi, pe barbă, pe umeri, pe întregul veşmânt, alb ca neaua.
Cu mâinile ridicate, îşi pipăia capul spart.
– Măi băiete, ce înseamnă asta? Ce mă fac? Se speriase de-a dreptul. Îl duc de umeri şi-l aşez pe un scaun.
– Nu mişcaţi! Nu puneţi mâna pe tăietură, că se infectează rana. V-aţi tăiat în pragul de sus. Halal casă de odihnă a Arhiepiscopiei Bucureştilor.
– Lasă asta acum! Ce mă fac? Mda! Ce mă fac?
Am luat un prosop înmuiat în apă rece şi l-am pus drept pe tăietură şi uşor apăsam, ca să se oprească sângele. Îl asiguram că totul este bine. Că nu-i tăietura adâncă, ci doar de suprafaţă şi că n-a ajuns la creier.
– Mda! Băiete, n-a ajuns cumva la creier?
– Nu, îi răspund pe loc. Creierul stă bine într-o oală numită tigvă sau scăfârlie, îmi arăt eu priceperea în cele anatomice. E greu să ajungi acolo, prin osul puternic. N-aţi văzut niciodată calota căpăţânii?
– Lasă calota. Ce mă fac acum?
– Acum a stat sângele. Vă dezbrăcaţi de hainele înroşite. Le ducem la maica Cipriana să le spele. Vă aducem altele de schimb şi cămaşă curată.
Încerca mereu să se pipăie pe cap, cu toate că insistam să nu se atingă de rană, că i-ar îi începe hemoragia.
– Staţi liniştit! Vă doftoricesc imediat.
Mă duc în bucătărie, iau sare fină şi torn exact pe rana făcută, spunându-i că acum are să-l usture puţin, că i-am pus-o pentru dezinfecţie.
A stat ca mielul. Nu mai zicea nimic. I-am pus şi un prosop subţire pe deasupra. I-am dat să bea apă. L-am încurajat că nu-i nimic grav, ci doar o uşoară tăietură a pielii, care în câteva zile se vindecă.
Era spre seară. I-am adus hainele de schimb şi o căciuliţă albă ca să o pună pe cap şi să nu umble cumva cu mâna peste rană.
– Unde este pieptenul meu, măi băiete?
– Acum nu-i nevoie de pieptene. Vă aşez eu părul. Să nu daţi peste păr cu nimic. Nici baie nu-i voie de făcut pe cap. Altfel, nu se vindecă şi mai mare se face rana, îl sperii eu, cu toată convingerea de care eram în stare.
– Mda! Băiete, ia te uită, mai curge sânge?
– Trebuie să mai pun puţină sare. Am pus prea puţină. Nu curge sânge. A stat imediat ce am pus sare, la început.
S-a ridicat de pe scaun şi am pornit împreună spre spaţiul rezervat patriarhului. Mergea hotărât. Era bine dispus de parcă nu a fost niciun accident.
Peste câteva zile se vindecase tăietura. N-a mai amintit nimic despre căminul preoţesc al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care s-a desfiinţat curând, pentru că amestecuşurile nu sunt bune, după cum vom vedea.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
