Că tot am amintit de înmormântare, cred de cuviinţă să mai arăt un alt aspect de la o petrecanie din satul Brebeni, unde am fost invitat, ca şi prin alte părţi ale Maramureşului.
Cel trecut în Ţara de peste Veac era un biet şofer, căruia, venind obosit de pe drum, nevasta i-a poruncit să fie dusă cu maşina la mamă-sa în vizită. Pe drum a adormit la volan, iar maşina a luat-o pe o râpă adâncă. Şoferul a murit, iar soţia nu a avut nicio zgârietură.
Slujba s-a făcut ca la carte. Nu s-a lăsat nimic pe dinafară. Jelania soţiei era de nedescris. Stătea întinsă peste sicriu, cu părul despletit şi cu mâinile mângâia faţa soţului adormit.
Lumea lăcrima, iar câte o femeie, mai zicea în şoaptă:
– Ticăloasa! mai şi plânge! Ea l-a omorât! A fost o ipocrită toată viaţa!
– Tare bun era bietul om! Mai bine murea scroafa care boceşte acum. Ascultam şoaptele din spatele nostru, stând la înmormântare sub pomii din grădină, la umbra cărora se desfăşura slujba între lacrimi, bocete şi şoapte vehemente. Nu era de glumă.
S-a sfârşit slujba. Cuvântările s-au ţinut lanţ. S-au lungit mai mult ca însăşi slujba înhumării. Iertăciunile au scos vaiete, strigăte, bocete. Glăsuirea diacului – ghiersul – cum se zice pe acolo, a fost dramatic, în accente de imn de laudă a dispărutului şi urgisire a morţii nemiloase, care umblă prin casele noastre.
După ofuri şi suflat de nasuri, deşi era vară toridă şi după sărutarea cea de pe urmă, convoiul a pornit-o pe o costişă blândă, spre cimitirul satului. Păşind alene, spre locul de veci, nevasta şoferului, sprijinită de două femei, glăsuia:
– Vai! Vai! Vai! Dragă Neculai, că bun ai fost, ca pita. Cum te-am pierdut eu pe tine şi tu pe mine. Cum au rămas copiii orfani, de prea puţini ani. Vai! Vai! Vai! dragă Neculai!
Groapa era adâncă. Pământul era reavăn şi îmbietor.
Groparii au luat sicriul şi l-au aşezat pe marginea viitorului mormânt. Au aşezat capacul. Cu un ciocan mare a început bătutul cuielor.
– Vai! Vai! Vai! Nu mai pot! Mor! striga nevasta dispărutului soţ, care sta pe marginea gropii.
– Linişteşte-te, Marghioalo! Asta a fost voia lui Dumnezeu. Nu mai plânge, că ţi se face rău la cord. Auzeam pentru prima oară aşa expresie la nişte femei din satul Brebenii Maramureşului.
– Aoleu! Nu mai bateţi cuie în copârşeu! Parcă intră în inima mea. Vai! Vai! Vai de mine şi de pruncii mei!
Bocind din răsputeri, dintr-odată cade pe spate. Mai multe femei o culeg de pe jos şi o pun în picioare, sprijinind-o. Coşciugul se coboară în adâncuri, luminat de razele soarelui, când Neculai se ascundea sub brazdă.
După ce se pecetluieşte groapa, până la a doua venire a lui Hristos, fiecare participant aruncă peste sicriul lui Neculai, câte o mână de ţărână, neştiind ei că acest obicei ne aminteşte şi de participarea noastră la plecare în Ţara de peste veac, dând ceva din pământul din noi.
Coborând de la cimitir, spre locul unde era aşezată masa cu pomană pentru Neculai, cel mult jelit, aud pe nevasta văduvă şi îndoliată:
– Vai! Dar parcă nici n-ar fi fost Neculai.
Am rămas uluit. Nici nu făcuse douăzeci de paşi de la cimitir, unde Neculai a rămas singur, şi nevastă-sa îi nega existenţa.
Când am auzit vorbele Marghioalei, am tăiat-o pe coastă, drept spre drumul care ducea în satul Cufoaia, lăsând praznicul în grija Marghioalei, să-l mănânce cu neamurile ei cu tot.
M-am îndepărtat de locul unde unele neveste erau fără inimă, bucurându-mă, în sinea mea, că nu m-am însurat.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
