Mare bucurie aveam când începea Postul Mare. Se simţea în Univers, că toate se pregătesc pentru vremea supremă a întâmpinării Învierii lui Iisus Hristos. Îmi aduceam aminte de pruncia duhovnicească de la Cernica. Acum, ca arhiereu, nu puteam fi mai leneş, ca să mă laud puţin.
Mi-am cerut binecuvântarea de la episcopul titular, Gherasim Cristea, şi am plecat fericit la Mănăstirea Frăsinei. Era duminică seara când am ajuns. M-am orânduit în chilie. Am scos afară orice firimitură de mâncare, apă sau alţi biscuiţi şi pâinişoare sau prescuri. Doream ca ochii să nu-mi vadă niciun fel de mâncare.
Stareţul Neonil, marele conducător de obşti monahale era tare bucuros că mă duceam la Frăsinei, în chinovie, pentru a posti şi a mă ruga dimpreună cu ei. Aceeaşi bucurie o aveam şi eu, dar mă reţineam să-mi arăt pe faţă orice manifestare ca să nu provoc nici cea mai mică sminteală.
Programul era în mare parte cel aşezat de Sfântul Calinic de la Cernica, după rânduiala athonită, mai ales că le era interzisă femeilor intrarea în perimetrul mănăstirii Frăsinei.
Poruncă aspră şi cu blestem!
La miezul nopţii, toaca şi clopotele ne chemau la priveghere. Mergeam la biserică. În Sfântul Altar pomeneam toate pomelnicele până îmi oboseau ochii. Slujba se termina spre orele două noaptea.
Dimineaţa, în zori de zi, clopotul cel harnic şi falnic răsunător, din nou, îşi făcea datoria de chemare la slujbă, iar după masă, la ora 17,00, începea Pavecerniţa Mare cu ruga: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale!
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!”, era rugăciunea centrală pe care noi o spuneam cu mare bucurie şi nădejde.
Întreaga săptămână nu puneam nicio firimitură în gură, dar nici apă nu gustam, nici măcar o picătură. Toate acestea aveau să mă coste mai târziu, în privinţa nutriţiei, dar mai ales a lipsei de apă.
Este o mare nenorocire să nu bei cel puţin apă. Pentru fiecare om care doreşte să fie sănătos, trebuie să bea cel puţin doi litri de apă. Iar cine este mai voinic, până la trei litri.
N-am ascultat sfatul duhovnicului şi nici recomandarea expresă a medicului.
– Părinte Calinic, beţi apă cum v-am recomandat. Nu glumiţi cu viaţa. Vă deshidrataţi. Mai mult, rinichii au mare nevoie de apă pentru a înota în lichide. Aceasta-i viaţa rinichilor. Ei trebuie să înoate mereu în apă. Lipsa de apă duce la grave dereglări în organismul nostru atât de sensibil şi fragil.
N-am ascultat sfaturile medicului, dar nici pe ale duhovnicului. Cu cât erau mai vehemente, cu atât mă încăpăţânam mai mult. Nu-mi dădeam seama de consecinţe. Când rinichii nu au apă îndeajuns, nu filtrează sângele şi nu elimină toxinele în totalitate. Astfel, sângele infestat este pompat cu repeziciune în întreg organismul. Avem ameţeli, plămânii dau semne de slăbiciune, ficatul începe să sufere, stomacul se dă peste cap, privirea se împăienjeneşte şi nici auzul nu stă prea bine, iar limba începe gângăveala. Lipsa de apă este evidentă.
Nu ne dăm seama ce înseamnă un rinichi bolnav! Să avem grijă de funcţionarea lui normală. Să bem doi litri de apă pe zi, iar cine poate, să adauge o bere seara, dată pe gât, gâlgâind.
Mare necaz am păţit şi eu cu rinichii!
De aceea vă spun din experienţă, iar sfaturile mi le-a dat cel mai mare urolog din Viena, Otmar Zechner, care m-a şi operat, în anul 2000, la răscruce de milenii.
Postul mergea bine. Începuse din cap. Cum s-ar zice, trebuie să postim cu capul mai întâi. Mentalul trebuie pus la postul cu gândul. Aşa făceam în posturi. Astfel, nu aveam nicio problemă.
În miercurea săptămânii deja scăpam de orice dorinţă de a gusta ceva. Orice susur de apă şi orice sunet de tigaie, mă făcea să mă întreb, ce-s cu ele? Deja eram într-o altă lume. Nici capul nu mă durea, nici alte organe interne. Credeam că voi scoate cel puţin o săptămână la capăt.
Îmi aduceam aminte, ca să mă încurajez, de marii postitori, dar şi de tata, care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nu mâncase şi nu băuse nouă zile nimic. Doar gusta câteva guri de apă din urma copitei calului. Şi el îmi spunea, că se poate răbda de foame, dar de sete era cel mai greu. Nici chiar povestirile tatei nu le băgam în seamă. Doream să aflu, pe proprie piele, cam cât se poate răbda. Era un început de experienţă şi vremea începutului de arhierie. Nu doream să ştie nimeni. Mai făcusem, experienţe postitoare, la Cernica, unde ştia şi Bucureştiul, nu numai mănăstirea, de marea bravură. Când nu-i discret, postul este un caraghioslâc. Vădit, călcam porunca lui Iisus Hristos, care ne spune să fim discreţi cu postirea pentru a ne răsplăti la arătare. Dar noi facem tocmai de-andărătelea. Ne lăudăm. Dădeam de ştire ca să se ştie marea noastră bravură. Cu lauda-n proţap am pierdut orice răsplată şi am devenit „bufoni” duhovniceşti. Mai mare comedia!
Sâmbătă, am săvârşit Sfânta Liturghie. Am făcut şi o hirotonie întru preot, a diaconului Bălaşa. Eram tare bucuros. Parcă mergeam pe sus. Mă sileam să nu cad din picioare.
Toată săptămâna am citit Filocalia, volumul IX. Isprăvisem de subliniat şi adnotat pe marginea textului. Mi-am scris şi în jurnal „epopeea” postirii, cu clopote şi tobe, iar călugării se uitau la mine cu mirare. Nu ştiu cum arătam, că nu era în chilie nicio oglindă, iar un luciu de apă nu aveam să-mi văd faţa ca şi Narcis legendarul.
Însuşi stareţul Neonil admira pe Calinic „postitorul”. Ştia de la ucenicul lui Cleopa Mămăligaru, că nu gustasem şi nu băusem nimic, o săptămână întreagă.
După Sfânta Liturghie, la predică, stareţul Neonil, m-a făcut de toată „minunea”.
– Avem în mijlocul nostru pe Prea Sfinţitul Calinic. A postit toată săptămâna, post negru. Suntem uimiţi! Ne bucurăm că avem un sfânt printre noi, Calinic cel Nou.
Mi s-au muiat picioarele. Era să cad. Vorbele erau nelalocul lor. Îmi stricase întreaga osteneală. Praf s-a ales de ea. Şi apoi să spui în public şi în faţa călugărilor, despre un Nou Sfânt, în persoana lui Calinic cel păcătos, era o adevărată blasfemie.
Drept răspuns la osteneala lui Calinic, mult trâmbiţată şi de Neonil, copios lăudată, un călugăr, mai sensibil la excentricităţi, ne-a tras un perdaf în public, atât mie cât şi lăudătorului.
Ne lecuisem de paradă postitoare!
Mă apucase supărarea dar şi hazul. Văzusem cum „vrăjmaşul” îşi bate joc de prostia omenească. Am scris pentru eventualii amatori, care s-ar apuca de postiri zăngănitoare!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
