În Betleem, cetatea regelui David, avea să Se nască Mesia, Mântuitorul lumii, așa cum profețise Miheia: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1).
Efratiții erau oamenii din Efrata, o localitate asociată cu Betleemul, situată la sud de Ierusalim. Efrata înseamnă în ebraică „roditor”, iar Betleem înseamnă „Casa Pâinii”. Sub cerul care părea să adune frământarea și așteptarea întregii omeniri, Pâinea Vieții se „dospește”: se naște Iisus Hristos.
Nu întâmplător, din această „Casă a Pâinii” vine Cel ce va spune mai târziu: „Eu sunt pâinea vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzi, şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). Hristos nu se limitează la a vorbi despre pâine, ci Se descoperă pe Sine ca fiind însăși Pâinea: „Pâinea noastră cea spre ființă…”, adică hrana (mana) dăruită de Dumnezeu pentru viața creștinilor. El nu oferă firimituri spirituale, ci Se dăruiește pe Sine întreg, proaspăt, ca hrană a vieții veșnice. Pâinea din Casa Pâinii nu rămâne idee, ci devine Trup, frânt și dăruit pentru viața lumii. Această Pâine este împărtășită în Sfânta Liturghie, unde creștinul nu vine pentru emoție trecătoare sau selecții personale din credință, ci pentru întâlnirea reală cu Creatorul Universului.
În peștera din Betleem, Pâinea Vieții se dospește, ca într-un cuptor, iar în peștera de lângă Golgota, aceeași Pâine Vie se coace, pregătindu-ne arvuna veșnicei Vieți Fericite.
În icoana bizantină, scutecele în care este înfășat Pruncul amintesc de fâșiile giulgiurilor de înmormântare. Pruncul Hristos este așezat în iesle, care are aspectul unui mormânt în stâncă. Toate aceste detalii vestesc, încă din pruncie, Jerfa, Moartea și Pogorârea lui Hristos la iad. Și totuși, așa cum spune Evanghelia: „Lumina strălucește în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.” (Ioan 1, 5)
Creștinismul nu este o formă lipsită de conținut, din care fiecare își selectează după bunul plac ce îi convine și când îi convine, ci este o chemare vie la tămăduire, la viață nouă și la mântuire, prin harul lui Hristos, propovăduit și dăruit în Biserică.
Nu vin și nu plec grăbit la slujba de Crăciun ca să bifez o simplă prezență. Vin ca să intru într-o comuniune a mântuirii. Stau în biserică împreună cu îngerii, apostolii, ucenicii și martirii, trăind cu frații de credință fiecare moment al liturghiei.
De câte ori suntem îndemnați, prin ectenia Liturghiei, să ne amintim de preasfânta, curată, preabinecuvântată, (în)-slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu (Cuvântul Întrupat) Născătoarea și pururea Fecioara Maria, împreună cu toți sfinții, să ne amintim de noi înșine, de unii de alții și să oferim întreaga noastră viață lui Hristos Dumnezeu, se arată sensul profund al acestui îndemn. Termenul „în-slăvita” subliniază că Maica Domnului a intrat în slava lui Dumnezeu, fără ca slava să fie prin ea însăși.
Sensul cel mai simplu și direct al acestei cereri poate fi parafrazat astfel: Amintindu-ne de Sfânta Fecioară Maria și de toți sfinții și urmând exemplul lor, fiecare dintre noi și toți împreună să oferim viața noastră lui Hristos Dumnezeu. După cum explică Episcopul Petru Pruteanu, ectenia nu conține o cerere adresată Maicii Domnului; mai degrabă, suntem chemați ca, având-o pe Născătoarea de Dumnezeu și pe toți sfinții ca exemplu, să ne dăruim viața lui Hristos: https://www.teologie.net/2013/09/13/stih-ectenii/
Lucrarea Bisericii se adresează problemei fundamentale a omului: robia păcatului. Aceasta nu este vindecată prin exerciții emoționale sau autosugestie, ci prin harul real al lui Dumnezeu. De aceea, păstorii Bisericii nu sunt stăpâni despotici ai harului, ci slujitori ai lui Hristos, chemați să vestească Evanghelia în curăția ei și să săvârșească Sfintele Taine, pentru ca oamenii să nu rămână flămânzi sau morți duhovnicește. Ei urmează astfel pilda Domnului, Care Însuși a venit să slujească și nu să i se slujească, dăruindu-Și viața pentru răscumpărarea multora: „Căci nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Dumnezeu ne slujește templul (trupul îndohvnocit) prin Euharistia pe care o primim în comuniune liturgică. Doar pruncii și cei bolnavi pot fi, pe drept, exceptați de la împărtășirea în Liturghie. Să nu transformăm însă excepția în regulă.
Prin duhovnicie, mărturisire și dezlegare, credinciosul nu se sprijină pe judecata sau trăirea sa subiectivă, ci pe Cuvântul făgăduinței lui Hristos, care aduce iertare reală și pace conștiinței. Aceste daruri ne păzesc de înșelarea propriei minți și ne așază sub ocrotirea Duhului Sfânt. Nu putem trăi din firimituri spirituale; avem nevoie de pâinea cea adevărată, care ne crește, întărește și maturizează. Această rânduială nu creează dependență de un anumit om, ci creștere în Hristos. Apostolul Pavel, ca duhovnic, spune limpede: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19). Rostul Bisericii nu este să adune oameni în jurul unor celebrități sau asocieri new-age, ci să zidească conștiințe ancorate în Hristos cel Înviat, hrănite constant din Evanghelie și din Sfintele Taine. De aceea, spațiul liturgic nu este și nu trebuie transformat într-o sală de cămin cultural sau într-un kitsch religios. Cel puțin în orașele și comunele mai mari, creștinii ar trebui să aibă un centru creștin misionar-cultural pentru fiecare cinci-șapte parohii, pe care să-l folosească cu astfel de prilejuri festive, conferințe etc. Biserica este Casa Pâinii, unde omul vine flămând și pleacă hrănit. Aici nu ne adunăm doar pentru noi înșine, ci și pentru aproapele și pentru Domnul Dumnezeu. Altarul este atât Betleem, cât și Golgota: locul nașterii și locul jertfei. Vedem acest lucru și în Liturghie, când acoperământul Sfântului Potir și al Sfântului Disc arată spre scutecele Pruncului, iar alteori spre giulgiurile de la Mormânt, amintindu-ne de întreaga taină a Întrupării și a Jertfei lui Hristos
„S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15).
După ce a potolit furtuna de pe mare, Domnul le spune ucenicilor, înspăimântați: „De ce sunteți așa de fricoși? Cum de nu aveți credință?” (Marcu 4, 40). La Cina cea de Taină, Domnul le spune apostolilor: „Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.” (Ioan 14, 1). În toate aceste situații, Iisus le arată că ceea ce le cere este să aibă curajul de a avea încredere în El. Schimbarea vieții, potolirea furtunilor și descoperirea adevărului care dă sens vieții sunt daruri pe care El ni le oferă. Rămâne doar ca noi să le primim cu ambele mâini.
Întrebarea pentru noi astăzi este: dorim să primim pe Cel care este sărbătoritul acestui Praznic? Crăciunul din vitrină aduce anxietate, Crăciunul din Evanghelie aduce nădejde. Darul său este gratuit și neprețuit.
✍️ Protos. Prof. Psih. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
