Nu ştiu cine a spus de înţelegerea mea cu preotul Bella din Stoiana. Sătenii din Tioltiur aşteptau minunea în taină. Nu voiau să mă mai supere cumva.
Luna martie avea să ne aducă şi nouă, muritorilor din satul sărac din piatră, dar cu oameni de inimă, o mare bucurie. Rugăciunea mea se împlinise. Episcopia Reformată din Cluj, la cererea noastră şi recomandarea frăţească a celui ce acum este în ceruri, Bella – preotul reformat, aprobase cumpărarea locului cu ruina bisericii şi intabularea pe seama Parohiei din Tioltiur.
Numai Dumnezeu din Cer ştie câtă fericire am avut când, pe 24 martie 1965, am semnat documentul de proprietate la Judecătoria din Gherla. Nu ştiam cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Dumnezeu a întins întreaga Sa mână. El putea, pentru că Biserica este Casa Lui. Noi, doar casnicii.
Vestea a cuprins întreg satul. Era o bucurie de nedescris. Crescusem foarte mare în inima şi ochii creştinilor din Tioltiur. Acum credeau că vor avea şi ei – în sfârşit – biserică nouă ca şi celelalte sate din împrejurimi.
Cu mai mare spor, acum participau tiolturenii la scos piatră pentru biserică din Dealul Stoienei. Eram mereu printre ei. Era greu să despici piatra mare în felii, potrivite pentru o zidire trainică.
Din 26 martie, după cele două Bune Vestiri, s-a început scosul şi căratul, cu atelajele gospodăriei colective, piatra cea aleasă pentru Casa Domnului. Ce mare iureş! Ce voie bună! Ce entuziasm descătuşat! Din deal la vale, vedeam cum înoată boii prin făgaşe adânci, veseli şi ei că poartă pe grumaji frumuseţea bisericii care se va zidi.
Munţi de piatră se ridicau împrejurul ruinelor bisericii reformate, care acum va deveni ortodoxă. Eram într-o mare bucurie că lucrările au început să meargă pe drumul cel bun. Ca să împărtăşesc bucuria cea mare, m-am dus la Cluj, la Episcopul meu hirotonisitor, Teofil Herineanu.
M-a primit frumos. M-a poftit să iau loc.
– Ascultă! Ascultă! Ascultă! Nu ţi-am răspuns la scrisoarea plină de pesimism, plină de pesimism, plină de mâhnire. Te-am lăsat fără răspuns. M-am rugat la Maica Domnului să-ţi răspundă. Că noi suntem neputincioşi. Auzi? Auzi? Auzi?
Eram copleşit de vorbele spuse ca drept întâmpinare. Uitasem de scrisoarea trimisă, după ce mă batjocorise ameţitul de la cazanul de ţuică. I-am descris toate întâmplările şi împlinirile cu demersurile pentru locul de biserică.
– Sunt frapat! Sunt frapat! Sunt frapat de bunăvoinţa preotului Bella de la Stoiana şi de aprobarea Episcopiei Reformate din Cluj! Îţi urez spor binecuvântat la ridicarea bisericii noi din Tioltiur. Acum aveam binecuvântarea de a începe biserica nouă. Nimeni nu-ţi dădea aprobare oficială. Era o restricţie absolută. Înainte de a părăsi biroul, Episcopul Teofil mi-a spus în şoaptă:
– Îţi aprob să faci biserică nouă, dar să nu ştie nimeni, auzi, auzi, auzi? Să nu spui nimănui, dar nimănui. N-am priceput atunci mare lucru. Mai târziu aveam să înţeleg temerile ierarhului, hăituit de autorităţile comuniste.
Era prin luna mai. Întors acasă, am început pregătirile pentru noua biserică. Zidurile căzute le-am curăţat şi îndreptat. Interiorul, de asemenea, a fost degajat de prăbuşiri, iar pe dinafară s-au îndepărtat toţi bolovanii căzuţi timp de sute de ani din trupul bisericii reformate.
Pentru a respecta dorinţa Episcopiei Reformate de la Cluj, de a se proteja ce a mai rămas din zidurile vechi, noi am croit biserica nouă tocmai ca o continuare a bisericii dărâmate de intemperiile vremii. Exact pe acelaşi contur s-a început mult aşteptata lucrare.
Bucuria era de nedescris!
Rugăciunile de începere s-au făcut la 10 mai 1965. Doar eram răgăţean, adică din Regatul României. Hramul era acelaşi ca al bisericii vechi de lemn: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Mătuşa Irina era numai zâmbet şi voie bună. Tiolturenii erau într-un entuziasm dezlănţuit cum nu am mai văzut pe nimeni, niciodată.
Le sunase ora bucuriei.
Era bun la ceva şi răgăţeanul venetic.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
