Aşteptând să-mi vină rândul la hirotonie, la Căminul Preoţesc a fost găzduit şi un părinte, însoţit de feciorul său, cu care venise să dea examen la Universitatea din Cluj.
Chipul părintelui se remarca prin ţinuta preoţească impecabilă şi cu o barbă mare până la brâu, de culoare neagră, lucitoare.
Peste puţină vreme aveam să aflu că monumentalul părinte nu era altul decât Constantin Galeriu. În tot Clujul n-am mai văzut o asemenea fiinţă ortodoxă, la credinţă şi la port. Ajungea numai să-l vezi şi înţelegeai Ortodoxia de la prima vedere şi dacă aveai pricepere, intuiai şi partea lăuntrică a celei mai frumoase credinţe de pe pământ.
Am avut bucuria să schimbăm câteva vorbe. De la un timp nu l-am mai văzut. Lăsase în urmă chipul făpturii sale. Şi azi mă gândesc: câtă bucurie şi ce impresie poate lăsa asupra cugetului omului, chipul unui preot în veşmântul său zilnic, purtat cu nepământeană modestie.
Că tot vorbim despre oameni aleşi, voi aminti de doamna Ileana, o venerabilă făptură care stătea într-o căsuţă din ograda reşedinţei episcopale de atunci. Am intrat adeseori acolo, în cămăruţele mici care abia că puteau adăposti pe acea doamnă, tare voinică şi mult ştiutoare despre tot ce se preumbla prin eparhia care cuprindea cele trei judeţe: Cluj, Bistriţa-Năsăud şi Maramureş. Era o eparhie cât o Elveţie ca întindere, dar şi ca frumuseţe.
Când intrai în casă sau stăteai pe bancă afară, lângă căsuţa mititică, erai luat la tot felul de întrebări. Până să-ţi dai seama, sacul cu poveşti era golit în întregime. Primeai, după caz, tot felul de poveţe. Se arăta aşa de binevoitoare şi de egală cu toată lumea, încât am gândit deseori că doamna Ileana era bună de artistă, care ar fi jucat toate rolurile, de la comedia de două parale la scene pline de tragism.
N-aş crede acum că era un fel de ştiutoare pusă chiar în calea tuturor celor care intrau pe poarta Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Oricum, vorbea aşa de frumos, cu iz ardelenesc, încât o îndrăgeai de la prima vedere. Doamna Ileana era cam tot atât de cunoscută ca şi Ierarhul Teofil Herineanu. S-ar putea să fi fost vorbă exagerată, dar pe acolo aşa se spunea de către cei care o cunoşteau mai demult. Personal, îi sunt dator să-i mulţumesc şi să nu o uit în rugăciuni, pentru că atunci când aveam necazuri, ea era cea dintâi care ştia tot şi care mă încuraja în lucrarea mea pastorală.
Mult mai târziu, se vorbea că mama Vlădicului Teofil, Ludovica, era tare prietenă cu doamna Ileana, care se înţelegea că-i picta întreaga curte dimpreună cu audienţele pe care le lua ea mai întâi şi apoi le tria spre urechile ierarhului, care nu avea alte mijloace de priveghere, mai la îndemână, după cum se şoptea prin unghere.
Mi-a rămas în minte, printre altele, şi sărăcia de prin Cluj. Dacă acasă, la părinţi, chemam trecători când prânzul era în toi, la Cluj aveam să rabd de foame, neavând decât foarte puţini bani. Drămuiam totul cu mare grijă. Îmi îngăduiam să mă bucur de un prânz mai modest, servit la o pensiune ungurească, mai sus de biserica Schimbarea la Faţă. Acolo m-am bucurat de pace şi loc liniştit. La masă mă servea o doamnă pe nume Erika. Se purta impecabil. Avea şi un suflet minunat.
– No, domnule dragă, azi avem o muncare tare faină. Ce doreşti să serveşti? No, priveşte la meniu şi degrabă aştept comanda.
Era pentru mine o mare noutate. Nu mai fusesem la o pensiune. Nu ştiam de meniu şi că trebuie să comanzi ceea ce vrei să mânci. M-am uitat să văd bucatele. Auzeam pentru prima oară de porodici umplute, de gulaş de oaie, de slănină împudrată cu paprika, supă cu tăiţei, pui la ceaun, ficaţi de gâscă şi multe altele.
– No, domnule dragă, cu ce vă putem servi?
– Cu porodici umplute cu orez înfrăţit cu carne şi cu smântână pe deasupra, zic eu mai sfielnic, aducându-mi aminte de smântâna din oalele pe care le păzeam altădată.
– Apăi, domnule dragă, este prea puţin pentru dumneata, care eşti destul de mare, no!
După puţină vreme, soseşte Erika voioasă cu o tavă mare, în care mi-a pus de toate, bune de mâncat.
– No! Domnule dragă, serveşte de aici tot ce doreşti şi plăteşti când se termină luna de zile.
Mă abonasem o lună întreagă doar pentru masa de prânz. După hirotonie am mers îmbrăcat în uniformă preoţească. Surpriza a fost peste măsură.
– Ioi! Ioi! Ioi! Istenem, Istenem! Istenem! Doar nu cumva eşti tisteleteşur. În traducere aceasta ar însemna: Vai! Vai! Vai! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Dumnezeul meu, doar nu cumva eşti preot!
Erika a făcut nişte ochi mari ca porodicile, numite roşii de noi românii. Se lăuda la cei de faţă, fiind bucuroasă că are la masă un preot ortodox.
– No! Domnule Părinte, sunt onorată să vii la noi la masă. Poţi să vii dimineaţa şi seara, nu numai la amiază. Masa este cadou de la mine.
Încă două săptămâni m-am bucurat de atenţia deosebită a doamnei Erika. Masa a fost un răsfăţ. Încet-încet, mă dregeam de atâta drămuire la mâncare.
De atunci am iubit Clujul şi mai mult. Omenia nu are confesiune!
Izvorăşte din inima lui Dumnezeu!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
