Când este omul conștient? Dar, conștiincios? Am auzit de starea de conștiinciozitate? Cum stăm în fața conștiinței noastre? Ca să ne lămurim pe scurtătură, putem vedea, deslușit, ce ne arată Micul Dicționar Enciclopedic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, pag. 442-443.
Deci, când noi auzim rostindu-se în urma unui dialog:
– Îmi pare rău, dar vorbești ca un inconștient, cum poți deveni conștient?
Acest adjectiv este prețios pentru că îți dai seama, fără mare greutate despre realitatea înconjurătoare, despre posibilitatea de a înțelege rostul nostru în cadrul societății, despre activitatea umană care are la bază, ca temelie puternică buna cunoaștere a legilor obiective ale vieții acesteia, având grijă ca relațiile noastre să fie luminate de buna creștere, pentru a fi bucuria celor din jurul nostru!
Devenim conștiincioși (stare anevoioasă) atunci când ne facem datoria, în mod corect, cu grijă deosebită, după care putem auzi că suntem plini de conștiinciozitate, om deplin al datoriei și al împlinirii cuvântului dat. Asta înseamnă educație solidă și nu doar o pospăială în relațiile cu ceilalți oameni!
Și acum, sus pe culmea înțelesului, ce poate însemna CONȘTIINȚA starea specială, despre care noi ne preocupăm, deci structură complexă, văzută în plan filosofic, psihologic și sociologic.
Conștiința implică memoria, atenția, gândirea, cunoașterea, inteligența, afectivitatea și alte stări care reprezintă sinteza, unitatea lor structurală. Cu grijă trebuie să înțelegem că este greu de a împăca starea noastră de conștiință cu sinele nostru și apoi cu ceilalți, fiind o relație de interdependență în devenirea personalității, pentru a întâmpina cu succes lumea socială, politică, morală, culturală, economică, religioasă, având mare grijă să facem deosebire între ideal și real. De aici se răsfiră sentimentul răspunderii morale și mai ales responsabilitatea de propria conduită de a ieși din dilema morală, pentru a trece cu spor binecuvântat peste mustrarea de conștiință – acea remușcare, de care nu scăpăm dacă nu ne împăcăm cu sinele nostru, cu oamenii – pe cât se poate și mai ales acea împăcare cu Domnul Dumnezeu! Auzim adesea: a murit împăcat în conștiința sa.
Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel: „Noi, dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte în numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Domnul Dumnezeu” (II Corinteni 5, 20).
Numai „împăcați în conștiință, cu noi înșine, cu aproapele nostru și cu Domnul Dumnezeu, vom înțelege că Dumnezeu există!
Calinic Argeșeanul
