Pentru prima oară am văzut bivoli în Transilvania. Erau negri, cu coarne mari, evazate spre gâtul gros şi puternic. Ochii mari şi melancolici parcă te învăluiau cu iubire. Am văzut cum trag la căruţă.
Oricât ar fi fost de greu şi pe orice drum, chiar pe dealuri, în urcuş, nu rămâneai în pripor. Am văzut bivoli, care înjugaţi, urcau drumul în genunchi cu căruţa încărcată, până peste deal. M-a apucat plânsul. Ei ştiau că trebuie să ajungă acasă, cu orice greutate. Mi-am adus aminte de rezistenţa ardelenilor, peste o mie de ani sub stăpâniri străine. Şi bivolii au învăţat de la ei să rabde şi să care greul în spinare, fără grai.
La arat, la cărat sacii de la moară, la dus fânul pentru iarnă, docilul bivol se arăta fără oboseală. Am văzut, într-o vară cu căldură mare, cum doi bivoli înjugaţi la căruţa plină cu saci de la moară, când au văzut apa în cale, n-au mai mers pe pod, ci s-au dus direct în şteoalnă să se scalde şi să se răcorească de căldură. Oricât s-a împotrivit gospodarul, nu a putut face nimic. Bivolii i-au băgat gospodarului sacii la apă. Am râs cu gura până la urechi. Era un adevărat spectacol ca şi atunci când alţi bivoli au intrat în apă cu căruţa plină cu fân. Au băgat bieţii bivoli încălduriţi şi fânul la apă.
Când se mulgea, bivoliţa dădea laptele cel mai gras şi bun din lume. Era o mare problemă! Într-o zi, Domnica, soţia lui Filip Pop, coratorul bisericii din Borcut, bătea cu un par bivoliţa şi striga la ea de răsuna uliţa.
– Na! să te saturi. Ia să văd dacă nu dai lapte! N-a muls niciun strop. Bivoliţa nu suporta să fie bătută, dar nici suduită. Erau de o mare gingăşie. Doreau să fie mulse doar de o mână. Aşa se învăţau ele de la început. Unele nu se lăsau mulse dacă nu le cântai tot timpul cât le mulgeai. Dimineaţa, pe uliţă, era un adevărat concert. Fiecare gospodină cânta din răsputeri ca să poată mulge. Bivoliţele erau şi iubitoare de muzică. O adevărată sensibilitate. Nu glumesc!
Ceea ce m-a făcut să râd la o înmormântare, a fost tot o întâmplare cu bivolii, înjugaţi la sanie, în plină vară, care duceau mortul la groapă.
Plecând preotul din satele vecine, Dumbrava şi Stoiana, la treburi, pentru mai multe zile, am fost chemat la înmormântare. După slujbă, văd că pun mortul într-o sanie. Bivolii stăteau ţepeni la jug cu prosoapele atârnate în coarne. Un adevărat spectacol. Dintr-odată, probabil înţepaţi de ceva viespi, au luat-o la fugă de-a coasta abruptă, ieşind de pe făgaşul drumului. Nefiind mortul legat, a sărit sicriul cu totul: capacul într-o parte, sicriul în alta, iar mortul de-a dura pe coastă. Am leşinat de râs.
– No, Domnule Părinte, nu râde, că-i mare bai. Acesta e un semn rău. Înseamnă că intră în iad. Bivolii n-au mers pe drumul drept, iar mortul a luat-o singur, de-a dura. Mare bai, mare bai. Vai! Vai! Vai!
Bivolii nu s-au mai oprit decât în şura lor cu fân şi umbră. Nu le plăcea la petrecanie.
– Hai să adunăm mortul de pe jos. Să-l punem în sicriu şi să-l ducem pe braţe la groapă, mai ales că cimitirul nu era prea departe, le spuneam eu împăciuitor, stăpânindu-mă să nu râd de o astfel de înmormântare hazlie.
Oricum, a fost o zi veselă.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
