Cea mai mare grijă a Episcopului Gherasim, însă, era să fim prezenţi în parohii şi mănăstiri, prin vizite pastorale şi cu privegherea îndeaproape a şantierelor începute şi a celor care vor trebui urgent puse pe picioare. Toată Eparhia, care cuprindea trei judeţe mari, din Carpaţi până la Dunăre, avea nevoie de prezenţă arhierească.
Cu bună înţelegere, ne programam, uneori, dimpreună şi alteori fiecare în drumul său, ca să cuprindem cât mai mult, în timp cât mai scurt.
Vedeam la bietul Episcop Gherasim o foame neostoită de a se pune Eparhia pe picioare. Nici eu nu gândeam mai prejos de năvalnicul arhiereu care, parcă, mergea ca o roată neodihnită.
Făcând vizite de lucru în zona Muscelului, unii preoţi s-au plâns că ar fi cam dese.
– Mda! Măi, Gherasime, dar tu vizitezi prea des parohiile. Preoţii nu-s învăţaţi cu astfel de procedee, în percuţie, îi face o uşoară dojană Patriarhul Iustin.
– Aşa! Aşa! Prea Fericirea Voastră, facem vizite dese. Merg singur. Dar mergem şi amândoi, laolaltă şi pe rând, întâi eu şi apoi Calinic.
– Mda! Dar cu preotul Dragomirescu din Câmpulung Muscel, ce aveţi voi? E bătrân. Lăsaţi-l în pace, ne sfătuieşte Patriarhul României, care-şi cunoştea bine locul natal şi pe musceleni.
– Aşa! Aşa! Părintele Dragomirescu e cam surd şi nici nu vede bine. Iată, la cununie, când dă pişcotul cu vin la miri, în loc să-i dea pişcotul în gură i l-a înfipt în beregată, se apără vârtos vlădica Gherasim.
– Mda! Vorbiţi prostii! Cum să facă aşa ceva?
Vlădica Gherasim caută repede într-un plic o poză doveditoare şi o întinde către Patriarhul Iustin.
– Poftim, Prea Fericirea Voastră, aici este dovada!
Iustin Patriarhul ia poza. Se uită la ea. O răsuceşte. Iar se uită. Ia lupa şi o pune pe poză. O lasă pe masă şi rezemându-se de speteaza scaunului se uită pe fereastra biroului, în zare.
– Mda! Trebuie pensionat. Dar să aveţi grijă de el.
În faţa evidenţelor, Patriarhul Ţării, nu şovăia să ia măsurile care se impun. Rapid şi eficient! Asta şi era marea noastră bucurie. Nimeni să nu fie asuprit! Să se orânduiască lucrurile aşa cum se cuvine pentru bunul mers al vieţii bisericeşti.
Fără cârtire şi fără sminteală!
L-am rugat odată pe Prea Sfinţitul Gherasim să meargă puţin prin judeţul Argeş, ca să-i arăt câteva biserici care au şantiere mai mari. S-a văzut parohia Bădiceni unde se făcea pictură nouă, şantier condus de parohul Anton Dicu. Vlădica Gherasim s-a speriat.
– Hai să mergem repede de aici. Să nu mă vadă cineva. Tu răspunzi! Eu n-am dat aprobare la aşa ceva, adaugă cu repeziciune, vlădica Gherasim, în timp ce îşi grăbea paşii spre ieşirea din curtea bisericii.
La bisericile celor două parohii: Lereştii de Sus şi de Jos, din Muscel, se lucra vârtos la tencuire, pictură, garduri, case parohiale. Cei trei preoţi, Ion Cojocaru, Moise Pahonţu şi Nicolae Vlădău, lucrau într-un iureş rar întâlnit şi fără teamă că vor păţi ceva. Nu le păsa de nicio oprelişte. Când a văzut episcopul Gherasim, peste tot ridicate schele până-n vârful turlelor s-a îngălbenit la faţă.
– Să mergem de aici! E prea de tot! Eu nu ştiu nimic! Răspunzi de tot ce va urma.
Ieşim şi mai repede din Lereşti. Ajungând la Curtea de Argeş, îl rog să mai facă o bunătate să mergem până la Albeşti Pământeni, unde preotul Ion Mărăcine făcea minuni.
Intrăm în curte. Vede biserica. Acoperişul căzuse de putred, iar zidurile decapate de tencuiala igrasioasă. Preotul Mărăcine numai zâmbet şi voie bună, îi spune Părintelui Episcop care sunt viitoarele lucrări la biserică.
Unde-s aprobările? Eu nu ştiu nimic!
Îşi declină orice răspundere, episcopul Gherasim, titularul Episcopiei Râmnicului şi Argeşului. Şi avea dreptate. Ca titular nu-şi putea asuma atâtea lucrări pornite fără nicio aprobare, de nicăieri.
Subliniem pentru cei care nu au fost pe vremea aceea, că nimeni nu-ţi elibera nicio autorizaţie de construcţie de biserică, din nou, restaurare de monumente, zidiri de case parohiale. Ceea ce ţi se dădea, după ce ai scăpat cu biserica până sub cruce, era o autorizare de capelă mortuară, ca să nu ţi se dea decizie de demolare. Şi asta unde se mai găseau oamenii lui Dumnezeu, aşa cum am găsit noi peste tot pe unde am lucrat în cele trei judeţe: Argeş, Vâlcea şi Olt.
Dacă nu erau oameni de înţeles, noi nu mai puteam construi şi restaura dezastrul în urma celor două cutremure din 1977 şi 1986. Sutele de şantiere, în cei cinci ani, au fost o minune văzută în fiecare zi. Jurnalele pe care le-am ţinut la zi, vorbesc cu desluşire.
Riscam excluderea din arhierie şi poate din lumea aceasta. Nu m-am lăsat nicio clipă intimidat. Preoţii au fost la înaltă datorie. Le datorez preţuire şi rugăciune, cu admiraţie sfântă. A fost o mare încercare! Alături au fost credincioşii minunaţi şi consiliile parohiale, comitetele, preşedinţii de colective, primarii, autorităţile locale şi cele centrale, care uneori închideau ochii, trecând de cele mai multe ori peste formalităţile ce se impuneau de ideologia comunistă atee.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
