Cât de mângâietor este Cuvântul Domnului Dumnezeu, în tezaurul biblic, când noi ne rugăm, fără să supărăm pe Tatăl nostru cel Ceresc, atunci când aude cum rostim în șoaptă: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește în cele dinlăuntru ale mele!” (Psalmul 50, 11)
În această inimă, astfel înnobilată prin grijă și rugăciune, sălășluiește, ca la ea acasă, iubirea noastră, iubirea aproapelui și supremă grijă, iubirea veșnică a Domnului Dumnezeu.
Citind din tinerețe cartea, în cinci volume, Mizerabilii, de Victor Hugo, am rămas cu prezența lui transparentă atunci când scrie despre iubire: „A iubi ține loc, aproape, de a gândi. Iubirea înseamnă a trăi și a iubi înseamnă că ai un drept la fel de mare, cu a gândi. Ce înseamnă a iubi? Înseamnă a nu cunoaște orgoliu și ura, înseamnă a înțelege neînțelesurile, a avea lumină în ochi și a auzi o muzică divină. Sufletul care iubește și care suferă, trăiește o stare sublimă; dragostea e închinăciunea pe care îngerii o fac stelelor, dragostea e un miracol (o minune) care încearcă întreaga natură cu forța ei divină. Dragostea e chiar partea cea mai importantă din suflet. E de aceeași natură. Dragostea este o scânteie divină ca și sufletul, și tot ca el, incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor și infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini și nimic nu-l poate atinge. Îl simți arzând până în măduva oaselor și îl vezi strălucind până în adâncurile Cerului. Dragostea este alcătuită în același timp din infinitul mare și din infinitul mic, o! Doamne! Cum ar veni asta? Să nu uităm, că nu există ceva mai mare decât e fericirea desăvârșită pe care o dă sufletului iubirea, și noi toți, oricare am fi, avem făptura noastră dătătoare de viață. Dacă nu, ne lipsește aerul, ne înăbușim. Groaznic să mori din lipsă de iubire. E o asfixiere a sufletului, cum se întâmplă cu unii dintre noi și mai ales cu bătrânii aruncați în neștire la marginea societății, ca să moară singuri, părăsiți și batjocoriți. Ce lucru minunat, să fii iubit! Lucru și mai minunat încă e să iubești, pentru că inima devenind Potir al Iubirii, ea devine eroică. Nu mai este alcătuită decât din puritate, iar soarele s-ar stinge dacă n-ar mai iubi nimeni. Doar așa, Dumnezeu ne iubește și soarele rămâne pe Cer! Rămâne cu noi.”
Dar când mai citești: „Iubirea nu se oprește la jumătate de drum: sau te pierde, sau te mântuie!”
De aceea să nu uităm rugăciunea vie și permanentă: „Nu mă lepăda de la Fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt, nu-l lua de la mine!” (Psalmul 50, 12).
Așa vom rămâne în Iubirea cea veșnică a Domnului Dumnezeu!
Calinic Argeșeanul
