Întrebând avva Arsenie oarecând pe un bătrân egiptean pentru gândurile sale, altul văzându-l pe el, a zis:
„Avvo Arsenie, cum atâta învățătură latinească și grecească având, întrebi pe acest țăran pentru gândurile tale?” Iar el a zis către dânsul:
„Învățătura latinească și grecească o am cu adevărat, dar alfabetul acestui om încă nu l-am învățat.”
Această scenă simplă din pustia Egiptului ascunde una dintre cele mai adânci lecții despre inteligență și înțelepciune. Într-o lume care idolatrizează evoluția, Arsenie descoperă alfabetul simplității care dă odihnă, adică isihia. Deșertul de atunci s-a metamorfozat astăzi într-un alt fel de pustiu: deșertul informațional. Am învățat să construim mașini care calculează mai repede decât noi, algoritmi care ne răspund, sisteme care par să gândească. Și totuși, suferim de aceeași boală veche pe care Arsenie o vedea în sine și în lume: inteligență fără profunzime, cercetare fără dăruire. Care mai sunt valorile noastre, astăzi? Învățăm și interiorizăm prin educație? Susținem inteligența naturală a oamenilor, a animalelor și a naturii?
O importantă femeie de afaceri, după ani de experiență și dezamăgiri, mi-a spus odată cu o tristețe rece:
„Dacă aș putea, i-aș înlocui pe toți angajații mei cu roboți.”
În spatele acestei fraze aparent cinice se ascunde însă o rană umană. Când omul spune că preferă mașinile, el nu face un elogiu tehnologiei, ci exprimă oboseala de a mai crede în om. Dezamăgirea devine astfel o formă de apărare, o carapace împotriva durerii produse de infidelitate, neglijență, lipsă de sens sau de responsabilitate.
Dar această reacție, oricât de justificată psihologic, arată și altceva: că provocarea reală a omului nu este perfecțiunea, ci relația. Mașina execută fără greșeală, dar omul iartă și se ridică. Robotul nu dezamăgește, dar nici nu se dăruiește. Când suntem dezamăgiți de oameni, ni se descoperă de fapt propriul nostru dor de chipul pierdut al omului adevărat, acela creat „după asemănarea lui Dumnezeu”. Dezamăgirea, oricât ar părea o prăbușire, este și o chemare spre mai mult: spre discernământ, spre curăție, spre iubirea care nu se mai hrănește din idealuri rapide.
Astfel, paradoxal, dezamăgirea nu ne împinge spre roboți, ci spre rugăciune. Ne arată că perfecțiunea fără suflet este sterilă, iar greșeala asumată cu lacrimi e mai înaltă decât mecanica impecabilă a unei mașini.
Cuvântul „artificial” devine o problemă nu prin sensul său de bază (ceva făcut de artă, de mâna omului, meșteșugit), ci prin asocierea pe care i-a dat-o modernitatea. În limbajul contemporan, „artificial” a ajuns să însemne lipsit de viață, fără autenticitate, fără suflet. Spunem „flori artificiale”, „zâmbet artificial”, „inteligență artificială” și toate trimit la o imitație. Se potrivește zicala: „Seamănă, dar nu răsare.”
Prin contrast, cuvântul „autentic” are o încărcătură morală și existențială; vine din greacă și înseamnă „adevărat”, „cel ce este el însuși”. Decăderea omului a început cu o confuzie subtilă: dorința de a ști s-a transformat în dorința de a fi Dumnezeu fără Dumnezeu. „Veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” – le-a spus amăgitorul lui Adam și al Evei. Iar când au gustat din pomul cunoștinței, au descoperit goliciunea, nu înțelepciunea. Așa s-a perpetuat prima formă de inteligență fără discernământ.
De atunci, omul tot caută să reconstruiască ceea ce a risipit. Nu întâmplător, după căderea din Rai, Biblia ne vorbește despre Turnul Babel, monument al orgoliului.
Oamenii au vrut să urce la cer prin asalt. Dacă atunci au ridicat un turn din cărămizi, astăzi înălțăm unul din cabluri, circuite și rețele – Babelul digital. Atunci limbile s-au încurcat; acum, limbajele de programare ne domină, ne derutează și ne epuizează.
Sfântul Apostol Pavel a spus limpede: „Înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 3, 19)
Aceasta este drama omului modern: o sete uriașă de cunoaștere, dar un gol lăuntric de sens. Psihiatrul Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor naziste și fondator al logoterapiei, spunea: „Omul poate fi lipsit de toate, dar nu de sens.” Când omul își pierde sensul, cunoașterea devine sterilă. Filozoful David Chalmers a formulat „problema grea a conștiinței”: putem descrie cum funcționează creierul, dar nu putem explica de ce simțim. De ce o rugăciune ne face să plângem? Ce parte din biologic se emoționează când privim stelele? Fizicianul Roger Penrose a arătat că mintea umană nu poate fi redusă la calcule algoritmice: în om există ceva care transcende logica pură. Iar John Searle, în experimentul Camerei Chineze, a explicat diferența dintre a procesa și a înțelege: un om care nu știe chineza poate răspunde corect în acea limbă dacă urmează un manual de reguli, fără să priceapă nimic. La fel și mașinile: ele manipulează sintaxa (simboluri, coduri, cuvinte), dar nu cunosc semantica (sensul).
Un computer poate scrie despre iubire, fără să iubească. Poate descrie suferința, fără să o simtă. Poate face teologie, fără să se roage. Unii cred că o conștiință ar putea apărea din complexitate, emergent, ca o flacără dintr-un labirint de fire. Dar până azi, nicio dovadă nu arată că un algoritm poate avea intenționalitate sau trăire lăuntrică.
Neuroștiința a confirmat ceea ce Părinții pustiei știau demult: omul nu gândește doar cu mintea rațională. Antonio Damasio, în Eroarea lui Descartes, a arătat că rațiunea fără emoție devine oarbă. Pacienții care își pierd capacitatea de a simți emoții pot raționa perfect, dar nu mai pot lua decizii morale. Emoțiile, spune Damasio, nu slăbesc rațiunea, o orientează. Părinții pustiei spuneau simplu: „Dacă inima nu simte, mintea rătăcește.” Aici se află granița dintre om și mașină: omul simte sensul, mașina doar îl reproduce.
Jung vorbea despre „inconștientul colectiv”, Frankl despre „voința de sens”. Amândoi intuiau același adevăr: omul are o profunzime pe care niciun laborator nu o poate cuprinde. Am creat inteligență artificială, dar nu am rezolvat neînțelepciunea orgolioasă. Mașinile pot calcula, dar nu pot contempla.
Astrofizicianul Arthur Eddington spunea: „Armonia legilor naturii își are originea în numere: scopul cercetării noastre este de a o găsi; putem percepe melodia, dar nu și pe compozitorul ei.”
Omul de știință și teologul, deși privesc din versanți diferiți, se întâlnesc în același orizont de uimire: unul caută legile, celălalt Autorul lor.
Ceea ce ne desparte de primate nu este doar cerebral, ci etic. Omul este singura ființă care poate alege între bestialitate și milostenie, între instinct și jertfă. Complexitatea sa morală, uimitoare „atât în bine cât și în rău”, nu poate fi explicată pur biologic. Numeroase cercetări arată că un om este cu adevărat productiv în jur de patru ore pe zi. După acest interval, randamentul scade, iar mintea are nevoie de pauze, somn și recreere pentru a se reechilibra. În schimb, inteligența artificială poate funcționa cât timp există resurse de calcul, fără nevoia de odihnă, analizând date cu viteză și îndeplinind simultan mai multe sarcini. Omul duhovnicesc are un avantaj esențial: el nu doar execută, ci alege. Poate decide ce merită făcut, nu doar cum să facă. Un algoritm poate calcula cea mai rapidă cale, dar doar omul poate alege cea mai bună cale.
Dincolo de viteza de calcul și de capacitatea de procesare, inteligența artificială are o limită fundamentală: ea doar reproduce (prin amplificare sau limitare), nu trăiește.
Chiar și atunci când oamenii au cele mai bune intenții, nu pot întotdeauna prevedea urmările faptelor lor: „Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârșitul lor sunt căile morții.” (Pilde 14, 12) Cu atât mai mult, o mașină, oricât de performantă, rămâne lipsită de acea scânteie care dă sens profund acțiunii: conștiința veșniciei. O mașină poate executa un ordin, dar nu poate înțelege de ce îl împlinește. Nu are un scop interior, o finalitate trăită. Omul decide nu doar prin logică, ci și prin memorie afectivă, prin valori și experiență. O rețea artificială poate analiza mii de variante, dar nu poate simți greutatea unei alegeri morale. Fără un „de ce” lăuntric, fără o conștiință a sinelui, o mașină poate doar să execute, nu să împlinească.
Tehnologia este o oglindire a omului: ne arată cât putem crea, dar și cât putem pierde.
Nu algoritmii ne dezumanizează, ci păcătuirea.
Între pustia Egiptului și deșertul digital se întinde aceeași luptă: între mintea care vrea să domine și inima care vrea să simtă iubirea. Cultivă ogorul minții, dar păstrează inima caldă. Voiește și vei putea. Luminează-te și vei deveni. Nu este prea târziu…
✍️ Protos. Prof. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
