După ce am isprăvit cu oile chinuite pe o coastă abruptă ce împrejmuia un sfert din lacul Cernica, m-am dus în gospodăria mănăstirii. Mii de găini, raţe, gâşte, curcani. Mai ales curcani, care împodobeau gospodăria condusă de două călugăriţe, ce aveau mult drag de muncă şi de orătăniile blagoslovite de Dumnezeu.
Într-una din zile merg să văd cum stau treburile. Când intru într-o bucătărie, văd într-un coş aruncate pene de curcan, jumulite proaspăt şi cu sânge pe ele.
– De unde-s penele astea din coş, întreb pe paznicul gospodăriei?
– Nu ştiu de unde-s penele, zice cu glas tremurat, Ion Amariei.
– Spune imediat unde-s curcanii jumuliţi? A început să tremure şi în jur s-a răspândit un miros tare neplăcut. Strigând cât m-a ţinut gura, a început să spună cine a furat curcanii şi cum s-a procedat. Amariei Ion şi-a început povestirea:
– Am luat o gută – fir de plastic pentru pescuit – şi am pus grăunţe pe firul pe care l-am coborât de aici de la etaj, în ţarcul cu curcani. Văzând boabele, unul câte unul au îngurgitat grăunţele, care erau înghiţite cu repeziciune. Când au intrat bine în guşă, am început ridicatul lor, aici sus, fără să fiu văzut de cineva. Le-am tăiat gâtul, le-am jumulit, Apoi le-am vândut în Bucureşti.
– Câţi curcani ai vândut?
– 26, părinte stareţ. Vă rog să mă iertaţi. N-am să mai fac niciodată una ca asta. N-am să mai fur decât cu aprobare, se încurcă în cuvinte hoţomanul, care păgubise ani în şir mănăstirea cea bogată în galiţe de tot felul.
– Să pleci imediat! Să uiţi Cernica! N-a mai aşteptat. A luat-o la fugă spre poarta mănăstirii. Nu l-am pedepsit pe hoţomanul din casă care a prăduit munca de ani de zile a mănăstirii şi a bietelor călugăriţe.
Înfuriat peste măsură, am poruncit vânzarea galiţelor. Adică să dau foc la moară pentru un hoţ. La poarta mănăstirii, în plin Post Mare, se vindeau tot felul de găini, raţe, gâşte şi curcani.
Pentru creştinii care veneau la biserică era o mare bucurie să găsească, în drum chiar, carne de tot felul, fiind o mare criză prin pieţele Bucureştiului şi nici nu mai stăteau la cozi interminabile, zile întregi, după cum ştiu cei care au întâmpinat astfel de stări nefericite.
Îmi spunea un funcţionar al nostru că, atunci când era mic, a stat la coadă o zi şi o noapte ca să cumpere portocale. Când să-i vină rândul, a leşinat, văzând că s-au terminat. S-a trezit la spital. În ameţelile lui vorbea tot de portocale. E o prostie şi asta. Strămoşii noştri n-au mâncat portocale, banane, kiwi, ananas şi alte soiuri străine. Şi n-au murit.
Stomacul nostru a devenit o fiară! Şi eu m-am trezit că doresc tot soiul de bucate. Asta doar de-o vreme. M-am întrebat pe mine ce s-o fi întâmplat, cu răzvrătirea bietului stomac, acest boft cum se mai zice pe la noi.
– Măi muiere, zice, într-o zi, Ion al lui Căpuşă, du-te şi-mi cumpără nişte mandarine. Boftul ăsta al meu cere specialităţi.
– Mă Căpuşă, boftul cere, că doar n-are cap. Mandarinele sunt în capul tău. Ia gândeşte la prune sau alune şi ai să vezi că boftul cere prune şi alune. Din cap porneşte totul. Ochii văd şi boftul cere.
Dar să lăsăm boftul în pace şi să vedem ce s-a întâmplat cu negustoria de galiţe, ziua mare, la poarta chinoviei Cernica, cea mult vestită.
– Auză bă, Calinic ăsta vinde găini în Postul Mare la poarta mănăstirii! Cine a mai văzut aşa sminteală? Iustin l-a pus stareţ. Halal să-i fie!
După ce s-a isprăvit ultima galiţă de vândut, călugăriţele s-au pus pe bocit şi citire din Psaltire. Din când în când, trecând prin gospodărie, auzeam tot felul de vorbe drese cu suspin şi blesteme.
– Bătu-l-ar Dumnezeu! Ăsta-i stareţ? A vândut frumuseţe de găini, gâşte şi curcani. De ne-ar aduce barem puişori de găină. I-am creşte. Iar s-ar umple grădina de viaţă. Şi l-am ierta de supărare.
Într-o dimineaţă sună telefonul.
– Da, Părinte Secretar Patriarhal! Cum? Mă cheamă Patriarhul? Vin la ora 12, că acum sunt la aratul de primăvară. Bănuiam eu cam ce ar mai fi. Când ajung la Palatul Patriarhal, sunt primit, fără să aştept.
– Mda! Te-ai făcut negustor de găini? Chiar în Postul Mare? Ce înseamnă asta? Ai făcut sminteală în tot Bucureştiul. Când te linişteşti, băiete, aud vorbele sacadate şi baritonale ale Patriarhului Iustin.
– Am prins hoţi, îi spun repede. Din miile de galiţe, nenumărate, ca pe vremea lui Iov, s-au îmbogăţit, iar Mănăstirea Cernica, pentru obşte, cumpără mii de ouă din Bucureşti. Dacă tot cumpărăm ouă, iar carne nu se mănâncă, nu are rost să risipim boabele de grâu şi porumb. Iar cei care au cumpărat galiţe, le pun bine ca să le mănânce după Paşti. Ei s-au bucurat. Erau fericiţi plecând cu găinile în sacoşă. Îmi mulţumeau din tot sufletul.
– Mda! Să refaci gospodăria. Să ai grijă să nu se mai fure, auzi?
– Aud! Voi începe chiar de azi să cumpăr pui de tot felul. În câteva luni se vor înmulţi ca pe vremea lui Iov.
În câteva săptămâni, călugăriţele zâmbeau fericite când mă vedeau că tot aduc puişori, îmbrăcaţi în puf de păpădie.
– Ştiam noi că nu eşti rău! Doar te cheamă Calinic, mă hrăneau cu iluzii monahiile, puse pe umor şăgalnic.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
