Mare bucurie aveam când mergeam, mai ales cu Părintele Consilier Ion Grigorescu, la conferinţele din cele zece protopopiate din judeţele Argeş, Vâlcea şi Olt, din cuprinsul Eparhiei Râmnicului şi Argeşului.
La acele conferinţe preoţeşti, de orientare zicându-li-se, erau prezenţi, totdeauna, împuterniciţii Departamentului Cultelor pe judeţe: Argeş şi Vâlcea, Prof. Petre Bârdaşu, iar pentru Olt, Prof. Iulian Ciobotea, amândoi culţi, cuviincioşi şi binevoitori, pe alocurea, după cum se puteau şi ei strecura.
La protopopiatele Vâlcea, Horezu, Drăgăşani, Curtea de Argeş, Piteşti, Slatina, Topoloveni, preoţii erau, ca şi acum, tare liniştiţi – cu mici excepţii – conferinţele desfăşurându-se într-o mare pace şi bucurie duhovnicească.
Era într-adevăr o sărbătoare!
Cele două protoierii, la extremele Eparhiei Râmnicului şi Argeşului, Câmpulung Muscel şi Caracal, nordul şi sudul spaţiului ecleziastic, aveau un fel aparte de a fi şi a se manifesta, nu numai la conferinţe, ci şi în toate lucrările administrative şi duhovniceşti.
Câmpulungul muscelean, din vremi cu rădăcini voievodale, chiar înainte de Basarab I Întemeietorul avea un statut special, fiind şi la graniţa de nord cu imperiile apusene. Era un spaţiu superb, cu natură neatinsă de otrăvurile de acum, de pe pământ şi din atmosferă.
Oamenii locului, o sinteză straşnică între români, saşi unguri, greci, bulgari, sârbi, evrei etc., aveau să biruie în istorie, împreună crescând, lucrând şi rugându-se aceluiaşi Dumnezeu Treimic.
Întotdeauna, cu mici excepţii nedorite, confesiunile ortodoxă, catolică, luterană, reformată, protestantă etc. îşi găseau la Câmpulung o vatră primitoare, stare de armonioasă convieţuire, fără ca ortodocşii să facă prozelitism, evitându-se astfel stările conflictuale.
Câmpulung a rămas până azi cu locuitorii săi, un loc aparte, ca frumuseţe şi caracter integru, de neclintit.
Toate segmentele vieţii sociale se desfăşurau la o cotă maximă de responsabilitate. Preoţii musceleni, plini şi ei de conştiinţă voievodală, s-au comportat şi se comportă cu o oarecare independenţă, atât religioasă cât şi civică.
La conferinţele de „orientare a clerului”, cum erau numite pe faţă, preoţii făceau o atmosferă trepidantă, neplăcându-le „orientarea” care venea, cu o direcţie precisă şi impusă.
Nu pot ascunde bucuria că uneori din „conferinţa de orientare” ieşea doar praful. Oricum, de cele mai multe ori se reuşea, ca atmosfera să se liniştească dacă aveai puterea să-i convingi.
Cine nu-i cunoaşte pe musceleni, nu poate învinge cu ei.
Trebuie să-i convingi, dacă-ţi dă mâna!
Un ţinut asemănător, într-o măsură oarecare, este zona Caracalului, fostul judeţ al Romanaţilor, nume roman dat locului care avea o cetate în Romula, ale cărei ruine se mai văd şi acum. Cercetând ruinele am găsit un opaiţ de ceramică de la începutul primului mileniu, când avea loc formarea poporului român. Opaiţul, de care m-am despărţit cu greu, acum se află la Muzeul Municipal Curtea de Argeş, pe care l-am donat directorului de atunci, Nicolae Moisescu.
El s-a bucurat şi atunci când i-am dăruit şi o râşniţă din piatră de acum 2.000 de ani, care se află în acelaşi muzeu.
Cred că actualul director, în persoana Arh. Florin Scărlătescu, ar fi potrivit să ne trimită o scrisoare cu mulţumirile ce se impun pentru a nu se crede, cumva, că se manifestă oarecare nerecunoştinţă sau că obiectele preţioase au dispărut din muzeu.
Dar să revenim la Caracal, oraş despre care se cam glumeşte, uneori, degeaba. Am cunoscut locurile de câmpie unde ciocârliile îşi fac de cap prin trilurile lor zorind spre bolta cerului de un albastru îngeresc.
Conferinţele preoţeşti se făceau într-o locaţie care arăta ca o tavernă. Se lucra la sediul protoieriei şi nu era loc.
Ca şi la Câmpulung, atmosfera era la cote înalte, mai ales atunci când unor preoţi nu le convenea ceva din restricţiile regimului, impuse Bisericii lui Hristos.
Trebuie să mărturisesc din inimă, că atunci când atmosfera era mai trepidantă, mă bucura mult, dar nu puteam fi de acord, pe faţă, pentru a nu se interpreta de anumite urechi care erau înfipte peste tot. Şi asta, cu atât mai mult pentru faptul că eram în judeţul Olt, unde se născuse „Cel mai iubit fiu al Poporului Român”, după cum se clama peste tot, cu mare frenezie.
În timpul unei conferinţe, când zgomotul şi vociferările erau mai mari, dintr-o dată s-a desprins tencuiala de pe tavanul tavernei unde eram adunaţi, preoţii umplându-se de praf, nisip şi fragmente mai mici sau mai mari de tencuiala împrăştiată peste tot şi pe capul lor.
Dintr-o dată s-a oprit, subit, orice zgomot sau vorbă. Preoţii s-au speriat de-a binelea primind ploconul de sus. După câteva minute, văzându-se fardaţi ca zebrele peste tot – se priveau între ei cum arată – au izbucnit toţi într-un râs şi mai sănătos.
– Gata cu conferinţa, le spun eu, mai ales că avea în conţinut laude la adresa lui Ceauşescu, zorindu-i să părăsească încăperea pentru a nu cădea şi tavanul.
Povestea a fost şi a rămas de pomină.
Gândindu-mă la firea românilor din Câmpulung şi a celor din Caracal, care semănau între ele ca două picături de apă, am înţeles atunci, mai bine ca oricând, ce mare influenţă au avut – în etnogeneză – cele două legiuni romane, aduse de Împăratul Traian, una în Sud şi alta în Nord, legionari tineri, de la 20 de ani în sus, care s-au gospodărit cu dăchiţele noastre, odrăslind un neam aparte, plin de inteligenţă şi vioiciune, care n-a fost învins până astăzi de furtunile vremurilor social-politice.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
