Tensiunea din afară şi din lăuntrul meu erau la cote maxime. Am simţit o săgetătură prin întreg organismul, începând de la creier până-n tălpi. Mă rugam lui Dumnezeu şi Sfintei Filoteia să nu fac vreo congestie cerebrală sau în „caz mai fericit” un stop cardiac.
Telefoanele, la intervale de timp, sunau. Nu ştiai cine sună. Din întâmplare, ridic şi eu de câteva ori telefonul din furcă.
Spre uimirea mea aud, de la celălalt capăt al firului:
– Alo! Încă mai trăiţi? Era un glas de femeie care nu se confunda cu oarecare altul. Vocea o cunoşteam precum şi persoana care punea întrebări sinistre, ucigaşe de om.
Nu eram iertat! Vorba românului, mult încercată: „Pe cine nu laşi să moară, mai târziu puţin, nu te lasă să trăieşti!” Aşa se dovedeşte micimea şi lipsa de caracter a celor care nu meritau să fie ajutaţi, niciodată.
Cuprins de uluire, nu-mi venea să cred cele ce auzeam. Până-ntr-acolo să se ajungă cu răutatea? Dar ceea ce mă făcea să fiu plin de uimire era auzul vocii de femeie şi întrebarea criminală.
Oricât încercam, nu puteam face o asociere între un glas de femeie, cantabil, de altfel, şi o întrebare atât de funebră. Cred că aceasta este cea mai mare încercare a sufletului meu de când sunt în aceste spaţii binecuvântate de Dumnezeu, ale Argeşului şi Muscelului.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
