Stareţul Căldăruşanilor, care era mereu un du-te-vino, lipsind o zi sau două de la mănăstire, ne-am apucat să tăiem un rând de castani, din cele trei, care erau înşiruiţi de la clopotniţa mare a mănăstirii până la clopotniţa cea mică de la ieşirea din parc. Nu puteai merge pe drum, nici cu piciorul, nici cu maşinile.
Când a venit stareţul şi a văzut că nu poate ajunge la chilie, a început să strige, cât îl ţinea gura:
– Cine a făcut porcăria asta? Cu aprobarea cui s-au tăiat castanii? Chem miliţia imediat.
– Eu m-am gândit să fac puţină curăţenie, ca să puteţi veni cu maşina la stăreţie. Lăsaţi maşina la poartă până terminăm.
– Nu ai voie să faci nimic fără binecuvântare. Ce sunt eu aici? Par în drum? Mâine chem miliţia să te aresteze, dacă mai văd până dimineaţă o singură surcea.
Toată noaptea până la ziuă am muncit. Pe la ora cinci nu mai era niciun buştean de castan. I-am dus într-o râpă mare lângă grajduri. Am măturat rumeguşul şi surcelele. Am spălat şoseaua. S-au plantat morcovii de beton pe marginea drumului şi au fost daţi cu var.
– Costică, eşti extraordinar! Nu mă aşteptam să faci aşa ispravă, îmi spune vesel Veniamin. Aleea este perfectă. Dar de unde ai adus morcovii de beton?
– I-am găsit într-un şanţ aruncaţi şi m-am gândit că ar da bine împlântaţi pe cele două laturi ale drumului. Şi azi, când merg la Căldăruşani, după aproape patruzeci de ani, drumul este aşa cum l-am croit atunci, iar morcovii stau şi acum nemişcaţi.
Când am ajuns la Căldăruşani, am găsit vreo 24 de monahi de diferite vârste. Majoritatea erau trecuţi de 60 de ani. O parte erau mai vechi, 70-80 de ani, cu un statut special, mai ales că au venit, după 1940, din Basarabia, într-o fugă nebună, doar cu ce aveau pe ei.
Dintre basarabeni, Iuvenalie Mămăligă m-a fascinat. Nu pentru că-l chema şi Mămăligă, ci pentru că era un călugăr de excepţie. Adică nu glumea cu viaţa lui mănăstirească. Avea ascultarea de paracliser. Făcea şi prescuri minunate, cu foc de lemne, pe vatră de cărămidă, cum rar se mai fac acum.
Era mic de statură. Barba era rară şi micuţă. La slujbă era permanent prezent. Îi plăcea să cânte, dar şi să audă cântări perfecte. La o priveghere ne-am adunat la strană şi a fost o slujbă admirabilă.
– Ah, Dumnezeule! suspina Moş Mămăligă, mângâindu-şi barba şi inima din pieptul său de vrabie, n-am mai auzit aşa cântări de când am fost alungaţi din Basarabia.
Melchisedec Moraru, pururea protosinghel, fostul econom harnic de pe vremea stăreţiei lui Gherasim Cristea, avea o voce superbă. Era de-o bunătate proverbială. Plecase din Căldăruşani la Cernica, de câteva luni, cu ceva înainte de a ajunge eu acolo. Veniamin mătura tot ce îi stătea în cale. Nu voia ca să mai rămână nimeni din cei care au făcut ascultare la înaintaşul său din stăreţie, Gherasim Cristea, arhiereu vicar la Episcopia Dunării de Jos, azi arhiepiscop al Vâlcii.
Nichita Tatomir, arhidiaconul şi pivnicerul, sfielnic ca o fată mare, de prin părţile Branului, era ca o umbră de pe vremea domnitorului Matei Vodă Basarab. Niciodată nu vorbea. Mergea cu capul plecat pe cărările lui bătute de zeci de ani: chilie, biserică, pivniţă, cămară.
De la o vreme, a început să meargă într-o parte aplecat, trăgându-şi picioarele anevoie. Când l-am întrebat de ce umblă cam şontorog, mi-a răspuns, zâmbind:
– Mi-au îngheţat picioarele în Al Doilea Război Mondial. Era iarnă pe la Crăcăoani-Neamţ şi un ger puternic m-a nenorocit.
– Tocmai prin comuna unde m-am născut eu? îl întâmpin, nevenindu-mi a-l crede.
– Dacă nu eram primit de un creştin din sat şi îngrijit cu răbdare eram mort de atunci. Am aflat mai târziu că era de un leat cu tatăl meu. Simpatia pentru el mi-a crescut fără a-mi da vreun pahar de vin, cumva. Totul era pus sub cheie şi nu se înstrăina nicio picătură. Iar el nu ieşea din ascultarea stareţului Veniamin, cum n-a ieşit nici din ascultarea lui Gherasim, zeci de ani.
Un basarabean aristocrat era şi Părintele Pangratie Cotorobae. Avea un dar superb de povestitor. Îşi aducea aminte de cum a venit cu spaime la Căldăruşani, de ascultările la via de la Ceptura din Prahova, de drumurile făcute în plină iarnă pentru a căra vinul cel bun pentru Sfânta Euharistie şi de gustat, dând mulţămită lui Dumnezeu.
Butoaiele mari de cinci sute de litri erau puse pe sănii. Dacă era alunecuş, sania o lua la vale. Proţapul se rupea, iar boii se fereau de butoiul ameţit de atâta vin, care se ducea pe coastă, iar căruţa era azvârlită într-un şanţ adânc.
– Câtă caznă să punem butoiul în sanie! Ce alunecau bieţii boi trăgând la deal butoiul pornit la vale, se amuza acum părintele Pangratie, zâmbind şiret în colţul gurii.
Când a venit Veniamin ca stareţ la Căldăruşani, pe Pangratie l-a găsit moşmoşit cu cojoace şi alte sumane, suferind de reumatism. Pe deasupra i-au crescut şi ciocuri de papagal, care-l făceau să sufere şi să se vaite tot timpul.
– Ştii să coseşti, părinte Pangratie? îl întreabă Veniamin.
– Da, răspunde surprins bătrânul Pangratie, care-şi aştepta plecarea din lumea aceasta, împăcat cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu.
– De mâine începi să coseşti. Încet-încet vei scăpa de ciocurile de papagal şi vei avea şi poftă de mâncare. Cât despre moarte, nu o aştepta, că ea tot vine la vremea rânduită de Dumnezeu.
În fiecare dimineaţă, Pangratie era cu coasa în zori pe brazdă. Totul se schimbase în viaţa lui: ciocurile s-au rărit, reumatismul s-a potolit, pofta de mâncare a revenit şi pofta de viaţă îi dădea brânci spre priveghere adâncă.
Se terminase cu Pangratie cel bolnav! Era vesel şi mă poftea şi pe mine la coasă. Dădeam câteva brazde pentru a se mai odihni. Era o mare bucurie să fii în natură.
Natura ne salvează viaţa!
Cel care ieşea din comun prin vocea sa superbă era basarabeanul Veniamin Gavrilovici, trecător prin mai multe mănăstiri din Ţara Românească.
Este de amintit şi părintele basarabean Pantelimon Goniac, croitorul iscusit al Patriarhului Justinian.
Un personaj cu totul pitoresc era monahul Teodosie, mare cântăreţ şi tipicar. De altfel se ocupa numai cu acestea, ca ascultare. Într-o zi cânta aşa de frumos, de-ţi sfâşia inima. Noi, de la strana dreaptă, încercam să ne ţinem de el cât puteam. Când cânta mai cu foc, măgarul mănăstirii a intrat în biserică. S-a dus direct la el şi a început să-l scarpine cu botul pe spinare.
– Ieşi, boală, afară! Chiar aici ţi-a căşunat să intri? Şi, luându-l de urechi, l-a scos afară. Era să aflăm că măgarul aparţinea sfinţiei sale. Eram uimit că măgarul lui Teodosie era bun ca prieten şi iubitor de muzică.
Dumitru Arsene, fostul ofiţer, care-l păzea pe Patriarhul Nicodim, era mereu nemulţumit. Bombănea tot timpul. Era greu să pleci de la o poziţie privilegiată, la una mai de jos. Când era mai spre moarte, Patriarhul l-a călugărit şi l-a făcut şi arhimandrit. Vă imaginaţi cât de comode îi erau hainele cernite, potcapul îndesat pe cap şi camilafca atârnându-i pe umeri. Încolo, elegant şi pedant. A murit înecându-se cu un dumicat, când vorbea şi mânca simultan, aşa cum mai fac şi unii dintre noi.
Mai cu capul prin nori era Rafael, pictorul sobru şi bine crescut. Era mare muncitor. Uneori, măgarul mănăstirii se apropia de locul unde picta. Îşi începea şi el lucrarea. Cu botul gusta din pictură şi freca peretele cu capul, de sus în jos şi de jos în sus. Apoi începea să răcnească. Probabil că era fericit.
– Părinte Rafael, se pare că măgarul a fost pictor într-o altă viaţă, îl încurajam noi, ca nişte răutăcioşi. Nu se supăra. Iar pentru noi era o lecţie de muncă, seriozitate şi lepădare de sine.
Simeon Bulgaru, înalt şi cu barba albă, cu fesul pe-o ureche, te întâmpina totdeauna cu zâmbet, deşi trăia într-o chilie cuprinsă de umiditate, de cădea tencuiala grămadă pe jos. Era brutar iscusit, tacticos, bonom.
Cât a stat cardinalul Iuliu Hossu la Căldăruşani, el l-a întâmpinat şi i-a dus toate cele necesare. Spunea cât de evlavios era ierarhul priponit la Căldăruşani. N-a intrat niciodată în biserică. Era popular şi voios când întâlnea credincioşii, care veneau la biserică şi îi pupau respectuos mâna, spre bucuria lui şi a creştinilor, care nu făceau deosebire între harul Sfântului Duh venit asupra ortodocşilor şi a altora. Când venea Patriarhul Justinian, îl chema totdeauna la masă şi vorbeau ca doi fraţi arhierei întru Hristos. Îi venea însă greu să-şi renege „biserica”, intrată pe arena istoriei în 1700, separată din sânul Bisericii Ortodoxe a românilor.
Când am ajuns la Căldăruşani, în toamna anului 1971, Iuliu Hossu deja plecase, de un an sau doi, la Domnul Mângâierilor, neştiind ce ar fi făcut Hristos în locul lui, când o parte a neamului românesc se dezbina în două biserici, din motive seculare. Dacă foamea de drepturi i-a dus în alte braţe, străine de neam şi credinţă, azi, tot din aceeaşi foame nepotolită îşi strigă „drepturile uzurpate”, înţelese anapoda.
Adevărurile de credinţă n-au nicio legătură cu latifundiile şi mormanul de zidiri: palate, case, biserici de zid – care trebuie să unească, nu să dezbine. N-avem nicio îndreptăţire la Dumnezeu.
La vremea rânduită, vom da fiecare răspuns la înfricoşata judecată a lui Hristos.
Doi prieteni, Damian Bogdan şi Macarie Ioniţă, unul stareţ şi celălalt ecleziarh, au venit de la Balaci, mănăstire din Ialomiţa, desfiinţată prin Decretul 410 din anul 1959, luând cu ei tot inventarul. Erau trişti mereu. Sufereau la orice atitudine necuviincioasă. Se izolau şi evitau orice dobitocească înfurcire. Îşi jeleau înstrăinarea şi prăbuşirea ctitoriei de suflet. Le simţeam durerea fără cuvinte.
Ieroftei Nedelcu, iscusit contabil, încerca să reziste „volubilului” stareţ Veniamin. În sectorul sensibil în care lucra, furtunile aveau să se abată mai des şi destul de dramatic.
Auzeam că de la Căldăruşani aveau să plece Arsenie Papacioc, inteligentul şi generosul duhovnic, celebrul Benedict Ghiuş, care a avut o bună prietenie cu scriitorul Nicolae Steinhardt de la Rohia, Ignatie Ruse, nepotul lui Martinian, precum şi Ilarion Argatu.
Se stingeau din viaţa aceasta încet, dar ireversibil, Martinian psaltul şi Ignatie duhovnicul, care se îmbrăca vara ca iarna. Iar cel care nu voia să fie biruit de moarte, arhiereul Atanasie Dincă, răzbea încă, înfruntând inerţia.
Cei doi arhierei ai lui Hristos, Iuliu Hossu şi Atanasie Dincă, de la o vreme se întâlneau în plimbările de la apusul de soare, care-şi lăsa sărutul pe apele limpezi ale lacului dimprejurul Căldăruşanilor.
Ce şi-or fi spus unul altuia, este mai greu de aflat, doar dacă nu li s-ar fi pus microfoane prin copacii sub care se mai opreau din drumul plimbărilor, aşezându-se pe băncile odihnitoare.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
