În timp ce popoarele își înarmează armatele și națiunile se pregătesc pentru conflicte, iar omenirea vorbește tot mai des despre arme de distrugere în masă, în taină are loc o altă lucrare: Biserica este chemată să se apropie tot mai mult de întâlnirea cu Hristos. În mijlocul acestor tensiuni, Biserica se roagă pentru pacea lumii, iar prin vestirea Evangheliei și rugăciunea credincioșilor se păstrează încă un echilibru nevăzut, încredințat providenței lui Dumnezeu, care ține pe credincioși în răbdarea Sa până la împlinirea planului Său.
Biserica nu este o creație a oamenilor, ci o lucrare a lui Dumnezeu în istoria noastră. De-a lungul timpului, ea a fost uneori privită aproape exclusiv prin forma ei instituțională și vizibilă, însă Sfânta Scriptură arată o realitate mai adâncă.
Căsătoria este una dintre cele mai puternice și mai vechi reprezentări prin care Scriptura descrie legătura vie dintre Hristos și Biserica Sa. Apostolul Pavel arată că taina nunții nu vorbește doar despre unirea dintre bărbat și femeie, ci despre o realitate mult mai adâncă și mai veșnică: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.” (Efeseni 5, 32) Biserica este alcătuită din toți cei care cred în Iisus Hristos, primesc Evanghelia și viața cea veșnică prin har.
Hristos, Mirele, nu Și-a ales Mireasa prin putere sau merit omenesc, ci prin dragoste jertfelnică, după cum spune apostolul: „Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt.” (Efeseni 5, 25-26) «Baia apei prin Cuvânt» se referă la Sfântul Botez, în care apa unită cu Cuvântul lui Dumnezeu devine mijlocul prin care Hristos, prin Duhul Sfânt, curăță de păcat și sfințește pe cei ce sunt primiți în Biserică.
În lumea biblică, căsătoria nu începea direct cu nunta. Mai întâi exista logodna, o legătură reală și solemnă, care unea deja mirele și mireasa, chiar dacă ei trăiau încă separați până la ziua nunții. În această perioadă, mirele pregătea casa, iar mireasa era chemată să rămână credincioasă. Apostolul Pavel folosește tocmai această imagine pentru a descrie starea Bisericii în lume: „V-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară curată.” (II Corinteni 11, 2) Aceasta este vremea Bisericii: timpul credincioșiei și al așteptării.
Mireasa lui Hristos trăiește în lume, dar Îi aparține Mirelui ei și este chemată să rămână statornică în credință și ascultare: „Precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea.” (Efeseni 5, 24-25) Această despărțire nu este definitivă. Evanghelia ne arată că Mirele va veni iarăși. La a doua venire a lui Hristos se va împlini nunta cea mare a Mielului: „Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă, că a venit nunta Mielului și mireasa Lui s-a pregătit.” (Apocalipsa 19, 7) Biserica este Mireasa lui Hristos, iar Hristos este Mirele care o sfințește prin Cuvântul Său.
Cuvântul lui Dumnezeu este glasul viu al lui Dumnezeu către oameni, descoperit deplin în Iisus Hristos, mărturisit în Sfânta Scriptură și vestit în Biserică spre luminarea, credința și mântuirea lumii.
În lume există însă o altă pregătire. Armatele se antrenează, strategiile se alcătuiesc, armele se adună. În psihologia militară există un principiu fundamental: soldatul trebuie pregătit înainte de bătălie, altfel frica îl va copleși.
Pregătirea militară urmărește trei lucruri esențiale:
– disciplină
– rezistență
– claritatea scopului
Fără acestea, soldatul cedează. În mod surprinzător, viața creștină are o structură asemănătoare, dar lupta este diferită. Apostolul Pavel spune: „Îmbrăcați-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Efeseni 6, 11) „Soldatul creștin” nu este chemat la o luptă ofensivă împotriva oamenilor, ci la o luptă defensivă a credinței. El stă împotriva răului, îmbrăcând armura lui Dumnezeu și împotrivindu-se puterilor întunericului, după cum spune Apostolul: «Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac.» (Efeseni 6, 12).
Creștinul este și el un fel de soldat, dar războiul lui este duhovnicesc. Înainte de războaiele dintre națiuni există un alt război: războiul din sufletul omului. Părinții Bisericii vorbeau despre acest lucru cu mult înainte ca psihologia modernă să existe. Sfântul Isaac Sirul spune că cea mai mare bătălie se poartă în inimă. În Cuvântul al 30-lea el arată că nu orice dorință care pare bună vine neapărat de la Dumnezeu. În inima omului pot apărea gânduri și dorințe din surse diferite. De aceea ele trebuie cercetate cu discernământ.
Ceea ce vine de la Dumnezeu conduce la folosul sufletului, la credință, smerenie și viață în Hristos; în schimb, ceea ce vine din înșelare poate părea bun la început, dar nu aduce zidire și mântuire. Sfânta Scriptură ne îndeamnă tocmai la această cercetare duhovnicească: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu.” (I Ioan 4, 1) Într-adevăr, fiecare om simte acest front interior: – între credință și îndoială – între nădejde și disperare – între lumină și întuneric Psihologia modernă ar spune că omul trăiește sub presiunea anxietății și a incertitudinii. Teologia creștină spune ceva mai profund: omul este prins între două împărății.
În timp ce lumea se pregătește de conflicte, Hristos pregătește Nunta. El nu pregătește armate, ci pregătește o Mireasă.
Cum?
Prin trei lucruri pe care Biserica le-a păstrat din vechime:
– Cuvântul
– Rugăciunea
– Sfintele Taine
Prin acestea credincioșii sunt întăriți în credință și aduși într-o tot mai adâncă unire cu Hristos. În acest fel Mireasa se pregătește pentru întâlnirea cu Mirele ei. De aceea Biserica trăiește în așteptare și în nădejde, știind făgăduința Domnului: „Iată, Eu vin curând.” (Apocalipsa 22, 12) De aceea, creștinismul nu este doar o religie a trecutului. Este o așteptare.
În timp ce istoria devine tot mai agitată, creștinul privește mai departe decât evenimentele lumii. El știe că toate imperiile, toate războaiele și toate frământările sunt valuri ale istoriei. Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, cel dintâi și cel din urmă.” El este Alfa, începutul, pentru că la început era Cuvântul; și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Prin acest Cuvânt toate au fost făcute, iar existența întregii creații își are începutul în El.
Vreți să înțelegeți dinamica istoriei? Nu priviți mai întâi la marile evenimente politice sau la marile transformări ale lumii: nici la revoluțiile secolelor moderne, nici la Revoluția Digitală. Toate acestea sunt doar capitole ale istoriei. Dacă vreți să înțelegeți cu adevărat sensul ei, priviți la Hristos, pentru că El este Alfa și Omega, începutul și sfârșitul. Nunta Mielului este realitatea finală. De aceea creștinul este chemat să fie pregătit pentru momentul decisiv, asemenea unui soldat care veghează înaintea luptei. Evanghelia spune același lucru, dar într-un limbaj duhovnicesc: „Privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul.” (Matei 25, 13) Soldatul veghează pe front, iar creștinul veghează în inimă, asemenea fecioarelor înțelepte care au așteptat venirea mirelui cu candelele aprinse.
A doua Epistolă către Timotei este, potrivit tradiției apostolice și mărturiei Bisericii primare, ultima scrisoare a apostolului Pavel, scrisă din închisoare la Roma, aproape de sfârșitul vieții sale. În ea găsim ultimele sale mărturii, dureri și îndemnuri pastorale, prin care îl cheamă pe Timotei și, prin el, pe toți slujitorii și credincioșii Bisericii să rămână statornici în Cuvântul lui Dumnezeu, chiar în mijlocul suferinței și al prigoanei. Creștinul este chemat să fie „bun soldat al lui Hristos Iisus”, întărindu-se în harul care este în El și purtând lupta cea bună a credinței, pentru a fi plăcut Celui care l-a chemat la oaste, având ochii „ațintiți asupra lui Iisus, Căpetenia și Desăvârșitorul credinței” (II Timotei 2, 1-4; Evrei 12, 2).
Crezul niceo-constantinopolitan rămâne pentru Biserică o mărturisire vie a mărturisirei credinței adevarate și un permanent aducere-aminte a Evangheliei. Prin el, creștinii își reînnoiesc credința în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu și își mărturisesc nădejdea că Hristos va veni din nou în slavă. „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum socotesc unii că este întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând ca vreunul să piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (II Petru 3, 9) Cuvântul făgăduință înseamnă o promisiune statornică, un angajament sigur, un cuvânt dat care nu se schimbă.
În limbajul simplu al oamenilor, ar putea fi numit „cuvântul de onoare”. Dar atunci când vorbim despre Dumnezeu, făgăduința Lui nu este doar o promisiune omenească, ci Cuvântul Său lucrător și adevărat, care nu poate să mintă și nu poate să rămână neîmplinit. De aceea, întârzierea pe care unii o percep nu este necredincioșie din partea lui Dumnezeu, ci îndelunga Sa răbdare și milă. Dumnezeu prelungește vremea harului pentru ca oamenii să audă Evanghelia și să se întoarcă la pocăință. Domnul Însuși a dat această făgăduință ucenicilor Săi: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi de Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.” (Ioan 14, 2-3) De aceea suntem chemați să rămânem credincioși în această logodnă, păstrând Evanghelia cu recunoștință, până în ziua în care Mirele va veni și Biserica va intra în bucuria nunții Sale.
Așadar, nădejdea creștină nu se sprijină pe presupuneri sau pe dorințe omenești, ci pe făgăduința lui Hristos. El a venit o dată pentru mântuirea lumii și va veni iarăși, pentru a aduna pe cei ce cred în El. De aceea, Biserica se roagă cu încredere, asemenea psalmistului: „Împlineşte-Ţi făgăduinţa faţă de robul Tău, făgăduinţa făcută pentru cei ce se tem de Tine!” (Psalmul 118, 38)
✒️ Protos. Prof. Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.
