La examenele de sfârşit de an, tanti Ana, cu casa pe strada Lânei, nr. 9, pleca la Cluj ca să încurajeze pe îngerul ei, că numai aşa îi zicea lui Mircea.
Trăia cu mare intensitate emoţiile fiului său. Îl idolatriza. Nimeni şi nimic nu trebuia să-l atingă pe odorul mamei.
Când pleca, noi studenţii, de vârsta lui Mircea, ţinuţi în gazdă, rămâneam la bază, adică eram stăpâni pe casă. Aveam grijă de curăţenie, flori şi mai ales să facem economie de apă, lumină şi gaz metan.
După ce am făcut curat şi prin curte, culegând şi vişinele, ne-am apucat de o joacă nemaivăzută. La modă atunci era joaca de-a v-aţi ascunselea. Trebuia să te ascunzi aşa de bine ca să nu fii găsit prea degrabă. Venind rândul colegului Puriş Ioan, l-am lăsat să se ascundă bine. S-a început căutarea. N-a rămas loc nescormonit. Tot căutând, din greşeală, am răsturnat un dulap cu rufe peste uşile care erau închise. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu Puriş al nostru. Dintr-o dată auzim:
– Scoateţi-mă de aici, că mă înăbuş. Mai repede, strigă Puriş din dulap. Atunci sărim toţi şi punem dulapul pe picioare. Când a ieşit era roşu ca racul. Începea să se sufoce. Pe cap purta umeraşele cu bluzele şi fustele lui tanti Ana. Am râs până am căzut pe jos. El se băgase în dulap. Nici nu ne-am gândit la aşa posibilitate.
Când vine doamna Şandru de la odorul ei din Cluj, ne strigă din prag:
– Cred că voi înnebuni! Liliana nu se lasă de capul lui Mircea. Pe deasupra, mi-am pierdut umbrela şi sacoul, pe care le-am uitat în tren. Care mai de care o încurajam şi o mângâiam cu vorbe dulci.
– Liliana m-a nenorocit! Cum să-mi ia pe fiul meu? Nu-l las nici moartă!
– Bine. Atunci, credem că Mircea e cel mai bun pentru călugărie. Nu se însoară cu Liliana. Gata cu supărarea! Îl ai întreg, îi spun eu, conciliant.
– Nu-l las la călugărie. Ieşiţi afară din casa mea. Eu hotărăsc ce face Mircea, odorul mamei, se apără vehement Ana Şandru, vânătă de mânie şi cu ochii mari şi negri ca două prune date-n pârgă.
Nu mai auzisem astfel de vorbe, dar nici nu mai văzusem o mamă atât de pornită pe o prietenă a copilului ei. Din aproape în aproape, am aflat adresa Lilianei pe care doream să o vedem şi să punem la cale măritişul ei cu Mircea. Ştiam acum poziţia mamei, care sărea ca arsă când auzea despre însurătoarea lui Mircea cu Liliana, aleasa inimii lui.
Când am văzut pe Liliana – ce nume superb! – ne-am bucurat fără să spunem. Era o frumuseţe de fată. Subţirică şi înăltuţă, cu priviri cuminţi. Zicea cu o oarecare mâhnire din inimă:
– Ştiu că nu sunt dorită de mama lui Mircea. E dreptul ei. Nu mă voi căsători cu el. Nu vreau să produc niciun fel de supărări. Fără învoirea ei, de azi nici nu vreau să mai am nicio întâlnire cu Mircea, zice Liliana, cu un ton aşa de firesc şi admirabil în acelaşi timp.
Ne-a plăcut fata. Era modestă şi bine educată. Ne-am legat că o vom ajuta, dar să asculte ceea ce îi vom spune şi noi. Măsurând situaţia creată, adică văzând pe Mircea cel blând ca o Psaltire şi pe Liliana, cu comportament sincer, ne-am gândit că o pereche mai potrivită nici nu poate fi.
– Vrem să o vedem şi noi pe Liliana, îi spunem doamnei Şandru într-o zi când parcă se mai potolise. Dacă-i urâtă şi neînţeleaptă, nici nu merită să se mărite cu Mircea. Trebuie văzută cum face mâncare, cum spală, calcă, face curăţenie, treburi de gospodărie, că doar n-o să fie pusă la icoană. Vei vedea singură ce fel de fată este. Singură veţi hotărî apoi ce va mai fi de făcut.
Tanti Ana s-a luminat la faţă. A fost de acord să vină la un fel de probă. Am anunţat-o pe Liliana despre cum stăm cu demersurile. I-am spus unde am ajuns şi că va fi poftită la probă de viitoare gospodină şi soţie iubită de Mircea.
– Să nu te uiţi la Mircea când vii. Privirea numai pe tanti Ana şi nu ieşi din cuvântul ei, iar dacă se supără să nu-ţi faci griji. Este doar vulcanică şi se moaie mai târziu. O cunoaştem noi, de vreo patru ani, o dădăceam pe aleasa inimii lui Mircea.
Ne-am pus pe lucru. Eram siguri de izbândă. Liliana păşeşte în casa viitorului mire. Doamna Şandru era numai ochi pe biata fată. Îi urmărea orice privire şi orice mişcare pe la bucătărie.
– Pune aşa zarzavatul, Liliana mamei, taie aşa ceapa, dragă Liliana şi tot aşa auzim, noi ascultând pe la uşă, cu mare grijă să nu se descopere planurile noastre de însurătoare.
Au urmat şi alte întâlniri. Lui Mircea i-am spus să nu apară, decât din întâmplare şi să nu stea pe aproape decât dacă tanti Ana va cere aceasta. Iar de mână nu cumva s-o ia sau s-o pupe de faţă cu mumă-sa, sau s-o ţină de braţ, sau după umeri, pentru că la Cluj o făcea de multă vreme.
A trecut vremea. Liliana a fost mai des chemată. Are loc nunta. Lucrurile au intrat în normal. Într-un an am dat pe la locul nostru de găzduire din timpurile academice.
– Vai! Liliana mea este o minune de fată. Este atentă, harnică, cu grijă pentru toate, săritoare la orice lucru. Niciodată n-aş fi avut o fată mai bună.
Şi aşa se orânduiră toate. Acum ne aducem aminte de superba doamnă Ana Şandru, care trăia cu noi emoţiile examenelor, pentru care se ruga în ziua susţinerilor, ca să biruim.
Se purta ca o mamă!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
