Minunea de a fi întrupați din gândirea, hotărârea și iubirea Sfintei Treimi este atât de evidentă încât – din nefericire – se uită, sau nu se ia în seamă, fiind atât de grăbiți!
Când eram mai tânăr și chiar peste 60 de ani, nu m-am gândit decât pasager, sau chiar deloc, că aș fi răsărit în această frumusețe a lumii văzute, din gândirea lui Dumnezeu, sau mai biblic spus, din sfatul Sfintei Treimi.
Ce poate însemna versetul din prima Carte a Bibliei – Facerea: Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și în tot pământul?[1].
Poate că, apropiindu-mă, ca tot omul muritor, de vremea din urmă, plecând din frumusețea acestei lumi văzute, nu mi s-ar îngădui trecerea spre pragul lumii nevăzute, fără să înțeleg și să-I mulțumesc Sfintei Treimi, că am fost în gândirea Sa. Că mi s-a hotărât o vreme să fiu născut într-o oră, zi, săptămână, lună și an, și mai ales într-un loc anume, așa cum ne-am născut fiecare, de la începuturile lumii și până azi.
Fiind, hotărât, născuți din gândirea, voința și iubirea Sfintei Treimi, legătura noastră de credință, speranță și iubire, nu o putem ține cu Dumnezeu decât printr-o stare aparte, pe care noi o numim rugăciune. În tălmăcire, pe înțelesul tuturor, rugăciune înseamnă legătură, legarea noastră, pe căi mai presus de înțelegere cu Izvorul dintru Început, Sfânta Treime, autoarea existenței cu care ne-a binecuvântat Ea Însăși.
Porunca dumnezeiescului Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat [2] ca să avem mângâierea de a ajunge în ipostaza fericită, poruncită de același apostol: ”Pururea Vă bucurați!”[3]. Când Sfântul Pavel s-a gândit să îndemne omenirea la rugăciune și bucuria care se naște din dragostea de a ține legătura cu Dumnezeu, trebuie să înțelegem că Rugăciunea Domnească pe care o rostim mereu, este rugăciunea lui Iisus, Tatăl nostru, rugăciune pe care ne-a învățat chiar El cum să o rostim, din toată inima, cu toată credința, nădejdea și dragostea noastră.
Chiar dacă atunci când eram mai mic, ca fiecare zidire a lui Dumnezeu, eram de o hărnicie exemplară, în dorul de a face rugăciuni, cu timpul a devenit această stare paradisiacă, prea obișnuită pentru ființa noastră. Ne prea obișnuisem cu rugăciunea, ca să spun așa, mai pe înțeles.
Așa cum uităm sau ne-am obișnuit cu ideea că am fi de când lumea și că ne tot înmulțim “de capul nostru” prin zările acestei lumi, tot așa uităm să ținem legătura cu Începutul nostru, Izvorul și Obârșia noastră de care trebuie să ne amintim cu pioșenie, cutremurare, dar și cu iubire nemăsurată, răspunzând astfel, iubirii Sfintei Treimi.
Mergând pe această culme însorită a înțelesurilor primordiale, putem să ne liniștim că nu suntem singuri pe lumea aceasta și că viața noastră este minunea minunilor. Iar când dorim să ne exprimăm dragostea și recunoștința față de Sfânta Treime, atunci cugetul, voința și dragostea noastră ne pleacă genunchii pe așternutul picioarelor lui Dumnezeu și ne răsfățăm sufletul și trupul în convorbirea cu Sfânta Treime, prin lucrarea pe care noi o numim: rugăciune!
Să nu ne îndepărtăm și să nu ne speriem de atotputernicia Sfintei Treimi!
Să îndrăznim!
Suntem de neam dumnezeiesc! Să ne apropiem cu credință, iubire și încredere de Majestatea Divină, noi fiind pruncii Măriei Sale Atotputernice!
Doar așa vom putea spune că am ajuns în ipostaza de a rosti, că este o mare minune de a fi prunc al rugăciunii!
Să putem spune, cu conștiința împăcată: ”Rugatu-m-am feței Tale cu toată inima mea: Miluiește-mă după Cuvântul Tău!”[4]. Acest este drumul care ne duce spre Părintele Luminilor!
Calinic Argeșeanul, Minunea de a fi, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.
[1]Facere 1, 26
[2]I Tesaloniceni 5, 17
[3]Ibidem 5, 16
[4]Psalmul 118, 59
