Voi afirma că Cioran era ”obsedat” de Dumnezeu. Chinuit peste măsură de incertitudini, a căzut în ”golănia” exprimării: de acolo și ”blestemul” insomniei.
Când te gândești să-i arunci la coș opera, bălmăjită-n crini și ruine, citești următoarele: ”Este drept că Dumnezeu e pe drum din veșnicie și se caută pe Sine din începuturi, pe când rătăcirea umană e de dată mai recentă.”
În umanul nostru grosier găsim scânteieri de diamant și parcă lucrurile se așează. Cioran mai ia o gură de aer, dezbrăcat de mocirlă, când zice, spre bucuria noastră, totuși: ”Când mintea ți se îndreaptă înspre Dumnezeu, de lume nu te mai leagă decât dorința de a nu mai fi în ea.”
Iată și un fir de aur de o sută de carate: ”Căci pentru a crede nu trebuie să pierzi o singură clipă în afară de Dumnezeu.”
În ”bezna” gândirii lui Cioran, se ivește lumina credinței în Dumnezeu!
Calinic Arhiepiscopul, Adevăratul Cioran, Editura Eikon, 2015.
