Mihai Eminescu era bucuros că a găsit textul rugăciunii Patriarhului Calist al Constantinopolului și continua cu gândurile sale să scrie: „Rar ni s-a întâmplat să vedem șiruri scrise cu atâta cunoștință de caracterul omenesc: Tu ești bun, recunoaștem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de Tine să-ți răsplătești asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calitățile Tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător: „Video meliora probogne, deteriora sequor” – „Vedem cele bune și le aprobăm, dar urmăm cele rele”. Astfel cu multă umilire strigăm: Călcând aceste porunci ale Tale și în urma poftelor și a voilor noastre îmblând, tot păcatul în fieștecare zi cu osârdie facem: clevetire, hulă, ținere de minte de rău, călcare de jurământ, vorbă mincinoasă, vorbă de rușine firească și afară de fire și ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvântătoare, acestea foarte păgânește, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deșertăciune zilele noastre; de ajutorul Tău ne-am golit; batjocură și râs ne-am făcut celor dimprejurul nostru, numele Tău Cel preasfânt și închinat prin noi a se huli de păgân l-am făcut, învechindu-ne în răutate; și în cărări neînțelepțește șchiopătând, toți ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înțeleagă, nu este până la unul. Ciuma și robia și îmbulzeala și sărăcia și multe feluri de morți și dese pre noi de trei ori ticăloșit! Ne-am despărțit ca prin niște bătăi ca acestea să ne tragi la Tine, măcar nevrând noi; ci nici așa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi!”
Iată cum era Mihai Eminescu în văzduhul Rugăciunii!
Calinic Argeșeanul
