Vrând să fac pe democratul într-o dictatură comunistă-atee, le-am spus creştinilor care au venit la biserică pentru a-l vedea pe popa nou-venit, că-s rugaţi, la sfârşitul slujbei, dacă are cineva vreo nemulţumire, să o spună direct.
Dintr-o dată un tânăr, pe nume Iosif, zice:
– Domnule Părinte, iertare, dar prea repede ai zis predica. Parcă te fugărea cineva. Să predici mai rar şi nu grăbit ca o moară stricată! În gândul meu mi-am zis: ce-am crezut şi ce am auzit despre mine, în prima duminică de păstorire ardeleană. M-am bucurat de francheţea transilvanului, mai ales că eu i-am rugat să-mi arate hibele pentru a mă îndrepta.
După miruire, i-am rugat să stea afară că vom vorbi despre biserica nouă a satului. Când am intrat în biserica cea veche, la care mă adusese coratorul David David, cu o săptămână înainte, nefiind atent, chiar în pridvor, mi-am izbit capul de tavanul jos ca la o tavernă, de mi-au clănţănit dinţii. M-a apucat plânsul. Veneam din Moldova lui Ştefan cel Mare. Cinci ani văzusem superba biserică de la Mănăstirea Neamţ, unde ne-am rugat cu toată râvna tinerească.
Vehement, la sfârşitul predicii, arătând enoriaşilor lumina de afară care se vedea prin tavanul şi acoperişul bisericii, am zis plin de obidă:
– La anul, la Sfântul Ilie, să trăsnească direct în taverna aceasta! Doar atunci ne vom apuca de biserică. Am simţit trecând prin mine fulgerul poftit la anul. Creştinii au amuţit. Aud, totuşi:
– No, Domnule Părinte, dar dumneata ne blestemi bisericuţa?
– Nu o blestem, ci doar am zis, să o trăsnească Dumnezeu, dacă nu ne apucăm de lucru la biserica nouă. Eu nu am văzut nicio bisericuţă. Asta-i o tavernă. Un culcuş de animale. Voi aveţi grajduri mari şi împopoţonate, nu ca biata bisericuţă. Le-am văzut prin sat. Ba, aveţi case şi curţi frumoase, iar biserica aţi lăsat-o în paragină. Mai mare ruşinea, mi-am terminat eu discursul apucat spre scandal.
– Să ieşim afară din biserică, dacă ziceţi că asta-i biserică. Să punem la cale lucrul nou de acum. Chiar de azi, strig eu, uitând că sunt în biserică, chiar dacă era prăpădită, cum nu mai văzusem alta în viaţa mea.
– No, să auzim, Domnule Părinte, ce ne spui dumneata nouă azi despre noua biserică ce se va zidi la noi în sat?
– Vă spun, că aveţi gospodării frumoase. Sunteţi oameni harnici, dar o biserică nu poate face tot satul? Uitaţi-vă la bisericuţa de lemn! Vă place? Plouă înăuntru! Acoperişul s-a stricat, iar temelia s-a surpat.
– No, doar noi vedem aceasta. Cum să pornim acum la drum?
– Am aflat că tot satul şi-a făcut casele şi grajdurile cu piatră din Dealul Stoianei. Adevărat este?
– Aşa este! au răspuns toţi, neştiind unde voi ajunge cu povestea.
– Nu-i aşa că biserica nouă trebuie să o construim din piatră?
– Da, domnule Părinte.
– Şi acum facem un program, zic eu. Casierul Sandu va face o listă şi se vor da până la Anul Nou câte 50 de lei pentru cap de familie. Cu banii strânşi se vor plăti meşterii care scot piatra şi transportul până la noul loc de biserica, pe care-l vom găsi a fi cel mai bun şi pe dorinţa tuturor.
– Bine, bine, cu prima propunere suntem de acord. Dar cu locul de biserică, ba. Auzeam pentru prima oară acest BA, folosit de ardeleni ca o hotărâre absolută. Îmi venea să râd, dar nu era locul potrivit şi timpul era prea scurt ca să-i cunosc cu adevărat.
– Locul de biserica l-am găsit! le spun eu bucuros, că poate îi voi învinge. De zeci de ani căutau locul. Cei din partea de sus a satului o voiau acolo, cei din jos, nu se lăsau. Chibzuind eu cu mintea mea de copil încă, mi-am zis că soluţia de mijloc ar fi cea mai bună.
– Care-i locul? strigară toţi într-un glas, bărbaţi şi femei urcaţi pe muşuroaiele din faţa bisericuţei de lemn.
– Aţi văzut ruinele bisericii de piatră din mijlocul satului?
– Da! au răspuns pe nerăsuflate.
– Ce părere aveţi? întreb eu.
– No, Domnule Părinte! dar este besearică reformatuş! Noi nu putem face nimic. În secunda următoare au început strigătele: unii că nu se poate, alţii că se poate, iar cei mai conservatori, să rămânem pe deal, în bisericuţa de lemn, din moşi strămoşi.
Dacă până ieri erau două partide, acum aveam trei grupuri care se certau pe locul nou de biserică. M-am bucurat să-i văd pe aceşti ardeleni, dintr-un sat de piatră, cum îşi dispută părerile, cam unde-ar fi locul cel mai potrivit pentru biserica nouă.
– Oameni buni! le strig eu, urcat pe un muşuroi mai mare, vă rog să mă ascultaţi! Săptămâna viitoare gândim cam unde ar fi locul cel mai bun, iar eu voi vorbi cu părintele reformatuş de la Stoiana pentru locul lor din centrul satului. Este păcat să rămână o ruină, iar noi să ne certăm.
– Aşa rămâne, Domnule Părinte, alduiască-te Dumnezeu, strigară cei mai mulţi.
Ne-am despărţit. Fiecare mergea îngândurat. Din când în când se auzea:
– Bă, dar afurisit este răgăţeanul ăsta. Poate acum să începem biserica, zicea altul. Este bună şi ideea cu ruina reformatuş, îşi dă cu părerea unul mai conciliant.
Eram deja fericit. Lucrul începuse în mintea lor, dar şi în mintea mea. Mai târziu aveam să înţeleg ce a vrut să spună Brâncuşi: „Nu lucrurile sunt greu de făcut, cel mai greu este de a te pune în stare de a le face”.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
