Grija cea mai mare pentru noi oamenii este de a avea viața noastră pe primul plan, adică să ne îngrijim pentru apărarea ei, ca pe lumina ochilor. Profetul David, în rugăciunile sale stăruitoare către Domnul Dumnezeu, spunea: „Păzește-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor; cu acoperământul aripilor Tale acoperă-mă” (Psalmul 16, 8).
Aceasta era credința lui și trebuie să fie și a noastră, adică să avem nădejdea optimistă că nu vom fi părăsiți de către Domnul Dumnezeu, Căruia ne adresăm cu credință nestrămutată: „Dumnezeul meu, ajutorul meu și voi nădăjdui spre Dânsul, Apărătorul meu și puterea mântuirii mele și sprijinitorul meu, lăudând voi chema pe Domnul și de vrăjmașii mei mă voi izbăvi…și când mă necăjeau am chemat pe Domnul și către Dumnezeul meu am strigat: Auzit-a din locașul Lui cel Sfânt glasul meu și strigarea mea, înaintea Lui, va intra în urechile Lui” (Psalmul 17, 3-8).
Cu năvală vine întrebarea: „Aș putea oare face mai mult, mai ales când este vorba de mântuirea altora? Lucrarea mea nu înlocuiește oare toate celelalte, și încă cu mai mult folos, prin deprinderea unei mari jertfiri de sine? Doar munca însăși nu este rugăciune? Nu am citit oare ce spune Sfântul Grigore, că râvna pentru mântuirea sufletelor este jertfa cea mai mare și folositoare care se poate aduce Domnului Dumnezeu?” Și a aduce lui Dumnezeu o jertfă spirituală, înseamnă a-I oferi lui Dumnezeu ceva ce-L preamărește, adică, mântuirea unui suflet.
Așadar, fiecare dintre noi, însă, trebuie să-și ofere mai întâi sufletul propriu, după mărturiile Scripturii: „De vrei să fii plăcut lui Dumnezeu, să ai milă de sufletul tău”. Numai după ce ne-am făcut ordine în propria casă a sufletului, vom putea oferi și altora aceeași fericire. Cu cât omul își unește mai strâns cu Domnul Dumnezeu, întâi sufletul său, apoi sufletul altuia, cu atât mai spornică va fi jertfa sa.
Această unire necesară cu Dumnezeu, care nu se poate menține decât hrănită cu rugăciune, izvorâtă din inimă și care întărește viața lăuntrică, făcând și pe alții să trăiască o astfel de viață, este o lucrare iubită de Domnul Dumnezeu. De aceea, Sfântul Pavel ne îndeamnă să ne „rugăm neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17), după ce, mai înainte, ne poruncește să ne bucurăm: „Bucurați-vă!”, fiind un imperativ ca în fiecare zi să ne bucurăm și să ne rugăm și mai ales de a „mulțumi Domnului Dumnezeu” pentru toate: „Dați mulțumiri pentru toate, că aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos pentru voi! Duhul să nu-l stingeți” (I Tesaloniceni 5, 18).
Calinic Argeșeanul
